Lumea din oglinda

Si am vazut si Ostrov in seara asta,un film aspru,ascetic..vechea obsesie a sufletului rus cu ispasirea pacatului,suferinta ca singura cale de izbavire,singurul mod de a nu fi strivit de povara de a fi ucis..si intr-adevar avem nevoie de suferinta,suferinta ne indeparteaza de tot ce e marunt si efemer in noi,de pregnanta materialitatii,suferinta ne face sa uitam ca traim in timp,ca suntem supusi legilor neschimbatoare ale firii omenesti..si totusi e greu sa ucizi dorinta,e greu sa nu tanjesti dupa un colt de fericire,oricat ai incerca sa tagaduiesti asta.."Omul are nevoie de om",o spune Snout in Solaris,acelasi Snout care lipeste fasii de hartie de ventilator,pe statia spatiala uitata de lume si de timp,pentru a-si aminti de sunetul vantului asa cum era acasa...
Avem nevoie de caldura,avem nevoie sa visam,tanjim dupa un cer albastru de aprilie sau dupa un zambet,avem nevoie sa iubim la fel cum avem nevoie sa suferim..
Si apoi..e lumea din oglinda...amintiri dureroase si dulci,casa unde am crescut..un troian cat un munte si un copil balai cu un fes pus pe ochi cocotat pe el,razand fara sa stie de ce..mana tainica care oblojeste genunchiul ranit,intr-o zi de vara ce pare fara sfarsit..aluatul proaspat framantat si dulce,mainile si chipul manjite si bucuria..fanarul arzand intovarasit de ploaie in Oglinda...privirile lor,zambetele,caldura..ferecate in lumea din oglinda,aureolate de amintire,sfindand timpul nemilos si " Soarta ce orbecaie in urma noastra,ca un nebun cu un cutit in mana"..

Totul e permis..

Am sa incep scrierea asta cu o impresie.Am vazut ieri "Den Brynsomme mannen"(Omul problema),un film despre un om care nu-si gaseste locul in orasul in care ajunge,la locul de munca,intre colegi,in lumea de azi.O poveste simpla si un film care m-a marcat pentru ca am vazut in el vidul,golul asta care e din ce in ce mai mult prezent in jurul nostru..si care ne consuma daca refuzam sa ne anesteziem,daca refunzam sa ne ascundem dupa degete,daca ne indarjim sa simtim acut si dureros si profund si duios..
Un film cu multi oameni goi,imbracati cu costume de firma ,tot timpul zambitori,plimbandu-se pe strazi uniforme si seci si salutandu-te corect dar niciodata cordial,trecand nepasatori pe langa omul infipt intr-un gard,sinucigas sau nu,cu maruntaiele curgand pe asfaltul perfect spalat,avand sa devina din nou perfect si spalat peste putin timp..o scena care imi aminteste de "Nostalghia" lui Tarkovsky,cu oamenii perfect aliniati pe scari,care contempleaza muti,fara a clipi macar,fara o strangere din buze sau o cuta pe chip sacrificiul lui Domenico..intr-un colt o femeie se rujeaza urmarind cu seninatate "circul" si asta spune tot..
E o lume in care se cultiva omul rece,cu sufletul anesteziat,omul dornic de experienta dar o experienta care sa nu-l priveze de nimic.Un om conceput dupa legi economice:maximizarea profitului cu minimul de cheltuieli,dupa legi matematice,un om care trebuie sa faca "overclocking",trebuie sa tureze la maxim pentru ca timpul e scurt si sunt atatea de facut..viata e o lumanare care arde la ambele capete.
Si asa revin la titlul scrierii asteia,Totul e permis..filozofia prezentata de Ivan Karamazov a lui Dosto,urmarea faptului ca omul nu mai crede in nemurire,divinitate si alte abstractii of this sort..egoismul suprem,"totul pentru mine" e un dicton dupa care se ghideaza multi,hedonismul e iarasi la loc de mare cinste si placerea a ajuns sa fie principalul scop.
Si in iubire lucrurile stau la fel..Vrem o relatie in care "sa ne fie bine",nimic definitiv,nimic dureros,o iubire ca o masina buna sau un apartament dichisit sau un prieten care nu pune prea multe intrebari..sexualitate fara intimitate..imbratisari fara tandrete..si in toate vidul..
E scris in Biblie ca "Iubirea îndelung rabdă; Iubirea este binevoitoare, Iubirea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă."Poate ca suna idealist si desuet,dar un om are dreptul sa creada in ceva si mi-ar place sa cred ca iubirea "se poate",ca mai sunt oameni care refuza sa nu mai simta,care traiesc si iubesc si se bucura si sufera si se roaga si plang si privesc la stele si-si pun dorinte..
Pentru ca iubirea ca placere nu poate avea sorti de izbanda,placerea duce la mai multa placere,si placerea mai multa duce iarasi la gol..Filozofia batranului din Spring,summer,fall,winter & spring" a lui Kim Ki-Duk "Placerea duce la dorinta de a poseda,si dorinta de a poseda duce la dorinta de a ucide" e un mare adevar,pentru ca iubind egoist,primind mai mult decat am daruit si dorind cu ardoare sa posedam,sa avem doar pentru noi ajungem doar sa ne automutilam,sa fim consumati de gelozie si incertitudine,pentru ca asta e boala cea mai grea a celui ce iubeste..Si asa ucidem insasi iubirea..

Ordet,sau despre nevoia de a crede..

Ordet al lui C.T. Dreyer e un film despre care se pot scrie multe,cum s-a si facut de altfel.Un film alb-negru la care in nici un moment n-am simtit nevoia de culoare,un film despre credinta,ratacirile nesfarsite ale oamenilor,ale oricaruia dintre noi,printre credinte invechite,chinuitoare lipsa de credinta/ideal,iubirea aia adolescentina care nesocoteste totul,nebunie si spectrul mortii,atat de frumos spulberat in final de "nebunia" lui Johannes.
Un film meticulos lucrat,pas cu pas,cu un joc foarte bun al actorilor dar nu despre asta vreau sa vorbesc,ce m-a marcat pe mine a filmul asta a fost feel-ul,mai ales dupa scena finala.Un conflict shakespearian,cu iubirea interzisa dintre Anders si Anna,fiica si nepotul celor doi lideri religiosi rivali ai micii comunitati rurale in care are loc actiunea.Naivitatea barbatului de a trece peste orice,de a nesocoti orice piedica in calea visului de iubire si sfiiciunea femeii,care viseaza acelasi vis si totusi nu poate nesocoti vointa parintilor.
Si in paralel drama lui Johannes,nebunul,fiul ratacit de turma,cel care se crede Isus la a doua venire,omul care vede ceea ce toti ceilalti nu vad,pastorul in devenire cazut in misticism dupa intalnirea cu Kirkegaard.Si totusi el e cheia filmului,pentru ca e singurul care crede cu adevarat,fie chiar si intr-o nebunie,fie chiar si intr-un vis.
Un film agnostic as putea zice,in care ingamfarea si suficienta de sine a doctorului,care se crede stapanul adevarului absolut,ironizandu-l pe batran pentru "naivitatea" de ca crede ca ceva mai mult decat tratamentul sau perfect eficient a contribuit la vindecarea bolnavei,care promite insanatosire grabnica pentru ca aceasta sa moara la cateva momente dupa plecarea lui,sunt desfiintate de miracolul infaptuit de Johannes,nebunul,cel care crede..Dupa cum spune doctorul"Cred doar in miracolele pe care mi le-a dezvaluit stiinta mea" si miracolele astea se dovedesc inutile..pentru ca omul nu e numai materialitate,omul e mai presus de toate suflet,spirit..se incearca in zilele noastre poate mai mult ca oricand desacralizarea omului,completa lui trecere in material,se vrea un om usor de stapanit,si omul ala e intotdeauna omul robit patimile lui,de dorinta de a acumula,de a se desfata,de a cunoaste doar pentru a-si spori vanitatea..sau altii autoritatea..omul si-a facut o mare placere din a-si construi castele de nisip,sub atatea forme,si apoi de a se autointitula rege,sunt atatea himere puse in slujba omului care nu vrea sa stie ca e mai mult de cat carne si dorinta..
Pana la urma minunea pe care o face Johannes,dincolo de idealul crestin pe care il poarta in ea,eu as lua-o ca pe o afirmare a spiritului in dauna carnii,a adevarurilor absolute care omoara sufletul,a orgoliului de a ne crede stapani cand nu insemnam decat prea putin in fata marelui TOT,si totusi suntem o farama din el..si avem datoria sa Credem ca putem fi mai mult.

Micile rautati..

Am sa incep acest prim post vorbind despre o intamplare aparent banala,la care am fost martor in metrou.La un moment dat s-a urcat o familie de tigani in metrou,la una dintre statii.
Erau doua femei,doi copii si un barbat,una din femei parea sa fie mama copiilor.Erau destul de decent imbracati si isi vedeau de treaba lor,se asezasera chiar in fata mea.Vorbeau in limba lor,alternand cu romana.Dupa cateva momente o batrana de langa mine i se adreseaza femeii:"Fericiti mai sunt copiii vostri,ca invata doua limbi nu una" pe un tot sarcastic.Femeia i-a raspuns "Multumim doamna" dar fara ironie,mai degraba pe un ton defensiv,neutru.A mai trecut putin timp si batrana s-a bagat iar in vorba:"Da tare neastamparati mai sunt copiii astia ai vostri,ce le place sa se joace" sau ceva de genul asta.Femeia nu i-a raspuns nimic.
In final,cand sa coboare toti,batrana striga dupa ei,pe un tot de-a dreptul inveninat:"Mai invatati-i si romaneste pe plozii vostri!","nu doar limba voastra spurcata" ar fi fost probabil completarea,dar se abtinuse.Tiganii nu i-au raspuns nimic si au plecat..Ce m-a frapat pe mine a fost dusmania din cuvintele batranei asteia,ura aia pe care a simtit nevoia sa o exteriorizeze in felul asta,o ura care nici nu stii de unde poate veni.Nu vreau sa tin o predica impotriva prejudecatilor rasiale si etnice,prejudecati de care avem parte si noi romanii din belsug,in alte tari din Occident.
Nu ma intereseaza aici neaparat problema sociala,raul extins la nivelul intregii societati ci raul ala din fiecare din noi,raul de la nivelul individului.Daca un om oarecare simte nevoia sa isi reverse ura asupra altor oameni,pe care nu ii cunoaste,probabil doar pentru ca asta ii produce placere,atunci avem o problema.Si cateodata lucrurile astea dor cel mai tare:micile rautati,raul marunt facut absolut gratuit,savarsit parca cu o bizara voluptate.Lasand la o parte prejudecatile de care era stapanita batrana,poate ca problema trece dincolo de asta.Daca nu ar fi fost tigani,ar fi fost altceva,poate si-ar fi indreptat ura spre cei care nu tin "dreapta credinta",nu respecta intocmai anumite ritualuri religioase,asa cum fac multe batrane ce se vor credincioase,sau ar fi fost orice altceva.
Problema e insasi ura asta,dusmania fata de oameni de langa tine,fara a-i cunoaste macar,deci fara a fi implicat vreun factor personal,razbunare,invidie,etc.Prejudecatile astea rodesc pentru ca au gasit solul prielnic,nu conteaza care din ele este pentru ca cele mai mari sanse sunt ca oricare ar cadea pe solul asta invariabil ar rodi.Orice rau mai mare,social,natinal,global cred ca isi are radacina aici,in raul individual,in raul care salasluieste in fiecare om in parte.Si de multe ori atacam prejudecatile,atacam raul exterior,de fapt doar o manifestare augmentata a unui rau latent,care zace in fiecare din noi mai mult sau mai putin,si care e greu de invins..