joi, 8 octombrie 2009

Tacere. Dan clipeste repede, fiecare aruncatura de ochi ii ofera o alta perspectiva asupra camerei. Totul e confuz. Apoi se trezeste. Gresia rece il incomodeaza. Vrea sa se ridice, dar un tremur puternic il tintuieste la podea. E in baie. E noapte, sau poate dimineata.. Nu mai stie cat a baut, nu-i pasa. Se agata de marginea cazii si reuseste sa se propteasca intr-un picior. Vede scaunelul de metal din colt si se arunca spre el. Se clatina, dar nu cade. Reuseste sa ajunga la el, si se arunca intr-un gest de renuntare. Se reazema de masina de spalat, cu fundul pe metalul rece al scaunului.
Ana. Mi-as smulge fiecare fir de par ca sa pot uita. Ana. Sangele imi bombardeaza creierul cu viteze supersonice. Sange imbibat de alcool. De durere. Ana. De ce trebuie sa aiba intotdeauna un nume? Uitarea e binecuvantarea mea. Sau blestemul.

Ajungea intotdeauna ultima la cursul de dramaturgie. Avea parul blond, drept. Ochi albastri patrunzatori. Zambet candid cu o nuanta usor provocatoare. Uneori purta ochelari. Ana ii iubea pe Cehov si Williams. Tine minte ca s-a indragostit de ea in "Pescarusul": " Sunt o actrita adevarata:joc cu placere, cu entuziasm. Scena ma imbata si simt ca sunt frumoasa. Acum stiu, inteleg, ca in ceea ce facem noi, principalul nu e gloria, nu e stralucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastra de a indura. Eu sunt un pescarus..Nu, nu e asta."

Ana bea votca cu lamaie. Umbla cu Sergiu, un rocker vesnic pastilat, imprastiind un iz de rom ieftin. Era cinefil inrait. Era in stare sa renunte la doua shoturi pentru un Fellini. Un tip excentric. Dan il ura. Dan o iubea pe Ana. Ana nu stia inca de existenta lui.
"Mi-a placut...rol..mo..nologul tau.. de final.. mi-ai placut". Era perfect treaz si Ana avea un efect hipnotic asupra lui. Se simtea penibil.
"Da, e piesa mea favorita, stii.."
Tacere stingheritoare.
"Eu una m-am tirat. I-am promis lu maicamea ca mergem impreuna la cumparaturi. Ai grija de tine"
Pentru prima oara universul vietii de zi cu zi a Anei ii aparea in minte cu o claritate neinchipuita.



miercuri, 16 septembrie 2009

Prin parc

Ma plimbam cu bicicleta prin parc. Zi frumoasa de toamna, liniste si soare bland. Ajungand prin capatul parcului vad doi tipi cam pe la 25 de ani, un tip inaltut, cu parul lung prins in coada, unul mai scund cu ochelari si clasicul inceput de chelie. Aveau ambii niste genti in spate, aratau de parca erau veniti de pe tren, iar unul avea ceva ce putea fi o undita invelita in mana. Am trecut de ei si i-am auzit discutand despre cat de buna este lumina in locul ala, am dedus ca vor sa faca ceva poze.
Am mai facut o tura si am ajuns iarasi in acelasi loc. Tipul cu parul lung il avea despletit acum, ciufulit si cazandu-i pe frunte in stilul lui Conan. Isi pusese un kimono pe el, iar la brau avea centura neagra. Celalalt tip era la cativa metri in fata lui, statea pe vine si isi potrivea un aparat foto cu un obiectiv destul de serios. Pletosul avea o privire semeata si impasibila. Ceea ce eu credeam a fi o undita s-a dovedit a fi o sabie tip ninja. Lucea puternic in soarele piezis. O scosese din teaca si o tinea amenintator in mana stanga, in tip ce colegul lui, destul de stresat de altfel, se chinuia sa potriveasca luminozitatea, distanta sau stiu eu ce alti parametri tehnici. M-am oprit cu bicicleta la ceva distanta si i-am urmarit cateva momente. Pletosul s-a trezit la un moment dat din impasibilitatea lui olimpiana si l-a atentionat pe coleg ca trec eu si poza n-are sorti de izbanda. Am purces la o noua tura.
Cand am trecut a treia oara pe acolo tocmai plecau. Pletosul scapase de kimono si isi acoperise palosul. N-am prins decat o frantura din ce vorbeau, cand tovarasul lui cu ochelari ii spunea:
"Sa stii ca te avantajeaza pletele foarte mult. Parca esti facut pentru rolul asta.. Da, da, te prinde extraodinar parul..".

joi, 20 august 2009

miercuri, 19 august 2009

Jurnal

Si pentru ca tot n-am mai vazut Urga in seara asta, am sa scriu..Incep cu o amintire din Iesolo. Eram pe plaja si am vazut o 2 oameni venind dinspre apa, un tip si o tipa. Pe masura ce s-au apropiat de mine mi-am dat seama ca tipa era de fapt mai in varsta, era mama lui. El avea cam 17-18 ani si mergea foarte greu, sacadat si tarandu-si usor picioarele. Nici mainile nu le putea misca bine si facea niste miscari automate, ridicandu-le usor in sus, robotic. Dupa expresia fetei, congestionata si cu privirea incapabila de a se fixa mi-am dat seama ca probabil sufera si de retard mintal. Mama lui il ducea de brat. Mi-au captat atentia si am continuat sa-i urmaresc si dupa aceea.

I-am vazut la un moment dat in apa si imaginea m-a socat. Mama lui era o femeie cam la patruzeci de ani, bruneta cu o figura plina, ten usor inchis, in felul meridionalilor si un par bogat. Era frumoasa pentru varsta ei, avea un farmec aparte. Si il tinea pe baiatul asta de subtiori, il tinea si il tragea dupa ea prin apa, el dand usor din picioare si din maini. Atat cat putea el. Si zambea. Si atunci m-am uitat la chipul ei. Si am ramas privind-o asa un timp.
Chipul ei exprima atata rabdare, atata seninatate imperturbabila, atata abnegatie. Mi-am dat seama ca face asta de mult timp, poate chiar de cand s-a nascut el, mi-am imaginat toate orele alea cand ii da de mancare, cand il duce prin oras sau il schimba, cand il duce la scoala si cand il ia. Si privirea ei senina, blandetea ei.

Chipul ei ce facea ca totul sa-si piarda fatalitatea, sa para ceva natural, la fel de natural ca apa marii si vantul ce sufla domol.

Cand Jung a descoperit arhetipurile colective a conchis ca ele sunt imagini transmise omului din generatie in generatie, inca de la inceputurile noastre pe pamant, imagini neschimbate, fara a intra sub incidenta timpului si spatiului. Mi-am dat seama ca chipul asta e el insusi un arhetip pentru mine, e omul dand propriul lui raspuns soartei care alearga nemiloasa pe urmele sale, si raspunsul aici e iubirea, sacrificiul. Prin iubire omul se poate detasa de fatalitate, o poate transcende.

Marquez spune ca nu exista nenorocire omeneasca mai mare decat neputinta de a iubi. Si tot el spune ca pentru a se simti in siguranta are nevoie de flori de trandafir galben sau sa fie inconjurat de femei.
"Nu as putea sa-mi inteleg viata, asa cum e ea, fara importanta pe care au avut-o in ea femeile. Am fost crescut de o bunica si nenumarate matusi, care se completau una pe alta in atentiile fata de mine...In fiecare moment din viata mea exista o femeie care ma tine de mana prin tenebrele unei realitati pe care femeile o cunosc mai bine decat barbatii si in care se orienteaza mai usor, desi cu mai putina stralucire. Toate acestea s-au convertit intr-un sentiment care e aproape o superstitie:simt ca nu mi se poate intampla nimic rau cand ma aflu printre femei. Imi produc un sentiment de siguranta fara de care nu as fi putut face nici unul dintre lucrurile bune pe care le-am facut in viata."(Gabriel Garcia Marquez).
A iubi, a simti, a proteja sunt starile proprii ale femeii. Prin ele ea ne este indispensabila si e indispensabila vietii. Prin ele ea se desavarseste, isi atinge preaplinul spiritual. Noi ne aventuram in tot felul de sacrificii abstracte, am vrea sa iubim lumea intreaga precum Tolstoi, uneori vrem sa cunoastem totul, vrem sa fim niste Hristosi sau niste Buddha, niste sfinti sau cautam contrarul si mergem pe urmele poetilor damnati sau a lui Oscar Wilde, vrem sa coboram pana la ultima treapta. Avem permanent nevoia sa ne re-legam de viata.

"Bunicul imi povestea cum plecau barbatii la razboi cu o pusca, fara sa stie nici macar incotro mergeau, fara cea mai mica idee despre cand se vor intoarce si, desigur, fara se se preocupe de ce se va intampla acasa. Nu conta:femeile ramaneau avand in sarcina special, facand barbatii care mergeau sa-i inlocuiasca pe cei cazuti in razboi si fara alte mijloace decat propria lor putere si imaginatie"(Marquez)

Noi cei de acum nu mai purtam pusti in spinare si ne-am rafinat idealurile, nazuintele spirituale. "We have no great war, no great depression. Our great war is a spiritual one" cum zice Tyler Durden. Dar spiritual sau nu, tot simtim nevoia sa ne razboim cu ceva, tot nu suntem impacati.

Poate ca am vazut prea multe filme rusesti in ultima vreme. Dar personajele feminine dintr-un "Piesa neterminata pentru pianina mecanica", dar mai ales "Fara martori" a lui Mikhalkov m-au socat din nou. Pentru ca am vazut acelasi sacrificiu, aceeasi blandete si acea iubire, adevarata iubire, care nu judeca, care nu cere nimic in schimb. Iubirea care imi aduce aminte de copilaria mea si devin iar nostalgic ca personajul din "Zerkalo".
Femeia din "Fara martori" e dispusa sa renunte la iubitul ei, la tot ce inseamna fericirea ei pentru un copil care nici macar nu era al ei, dar pe care l-a crescut si l-a iubit. Un copil ce pare tipicul adolescent rebel, care e o continua framantare pentru parinti. Dar ea nu-l judeca. Doar iubeste.

Orgoliul e impropriu femeii, e impropriu omului. Si totusi avem o generatie individualista, o generatie in care fiecare crede ca poate prin el insusi sa realizeze ceva. Femeile au fost invatate ca iubirea, empatia te fac vulnerabil. Li s-a spus ca pot fi asemenea barbatului si ca e o datorie a lor sa fie asa. Numai ca li s-a oferit o imagine caricaturizata ca model. Un barbat calculat si rece, ambalat in vid si cu nume corporatiste imprimate pe lenjerie. O maimuta gelata imbracata in costum de firma. Space monkey.

"Cel ce-si cunoaste taria barbateasca, dar isi pastreaza blandetea femeiasca devine slujitorul lumii. Blandetea invinge taria, slabiciunea invinge puterea" spunea Lao Tzu.
Trebuie sa invatam sa fim slabi, sa fim vulnerabili.






luni, 10 august 2009

miercuri, 15 iulie 2009

I-am spus ca nu vreau sa-l mai vad. I-am spus ca tot ce a crezut el a fost o minciuna. "Da , poate ca te-am iubit odata, atunci. Dar acum ma plictisesti. Nu mai suport tacerile tale, felul in care imi zambesti..asa superior..crezi ca stii cum sunt eu..nu stii nimic! " Il priveam cu toata fiinta mea incordata, ca o felina pregatita de atac la fiecare vorba, la fiecare gest schitat. Il simteam ca e nelinistit , inca derutat desi avea pe buze acelasi zambet, zambetul lui atat de implacabil si cu acea nuanta de usoara ironie si detasare. Sinteam ca sufera si nu-i puteam dori decat sa sufere mai mult.
"Stii ca nu simti asta.." a spus intr-un final.
"Dar ce simt atunci?" l-am repezit.
"Incerci sa fugi de ce simti." mi-a zis cu acelasi calm sacaitor. Eram furioasa. Il iubeam sau nu, incercam sa fug sau nu-mi mai pasa..stiu doar ca in momentul ala eram doar furia mea, cuprinzandu-mi in ritm ametitor intreaga fiinta. Si da, il uram! Il uram pentru linistea lui, pentru ideile lui atat de
frumoase si morale, pentru ca ma analiza cu atata staruinta si rabdare..pentru ca credea sincer ca ma poate schimba, pentru ca vroia asta.. Nu-mi mai amintesc ce i-am spus, dar stiu ca m-am bucurat atat de mult ca macar cuvintele mele vulgare au putut sterge pentru o clipa seninatatea de pe chipul lui, si l-am vazut cum tresare, i-au tremurat usor buzele. Am jubilat simtind ca victoria era a mea.
Am iesit trantind usa cu zgomot si nu m-am uitat inapoi. Auzeam doar zgomotul sacaitor al tocurilor pe asfalt.Mintea imi era complet goala. Furia imi trecuse si totusi ceva ma apasa. Am iesit de pe strada lui si m-am indreptat spre Bulevard. Multimea m-a invaluit.

In camera e semintuneric, doar lampa de pe noptiera lumineaza slab. Marius o urmareste pe Silvia indepartandu-se cu mersul ei hotarat, aproape soldatesc. Fereastra e deschisa si inca poate discerne tic-tocul pantofilor, din ce in ce mai estompat, mai vag. Dupa un timp se smulge din amorteala si isi aprinde o tigara. Trage un fum, apoi inca unul si o arunca. Porneste incet spre usa dar apoi se opreste sovaitor. Pare a fi prins intr-un gand. Se duce apoi la usa si o inchide, rasucind cheia de doua ori. Ramane in picioare cateva momente, apoi se indreapta spre noptiera. Ridica 'Jurnalul' lui Tolstoi si o deschide la intamplare si se aseaza pe pat. Filele sunt albe imaculate(probabil e foarte noua) iar scrisul e negru cu caractere mari. Intre fiecare paragraf sunt spatii mari albe, in genul cartilor pe care editorii vor sa le scoata cu mai multe pagini decat e necesar spre a le spori pretul. Marius pare concentrat.

Deodata o mica pata cat un varf de unghie, o pata gri, un minuscul cerculet rasare intre doua paragrafe, amenintand acest Yin-Yang al foii de hartie..pare ca fluidizeaza cateva litere si le contopeste usor..apoi o noua pata, si inca una..un triunghi dezordonat si fara vreo aparenta logica.
Marius inchide cartea si ofteaza dureros.

luni, 1 iunie 2009

Arta

Cred ca problema principala in arta nu e cea a frumosului,nu e una estetica..Arta trebuie sa puna in lumina o lege morala,trebuie sa fie o reprezentare a lumii(fiecare artist recreeaza lumea) in care sa primeze ideea binelui.O arta fara bine,iubire,fara moralitate e sterila..
Sunt prea multi care se joaca de-a arta in vremea asta.Am citit pe undeva pe un blog "mi-e dor de fluturi cu gust de curcubeu"..sau undeva pe acolo,joaca cu cuvintele..
Arta trebuie sa te faca sa intelegi ca nu esti singur,ca unirea cu oamenii e posibila,ca binele exista,ca iubirea se poate pentru om.O creatie geniala ne da acelasi sentiment ca atunci cand contemplam stelele,pe un cer senin..uimire in fata maretiei Totului,constiinta ca suntem infinit de mici si totusi indivizibili,parte din desavarsirea Intregului.

marți, 26 mai 2009

"The path of the righteous man is beset on all sides by the iniquities of the selfish and the tyranny of evil men. Blessed is he, who in the name of charity and good will, shepherds the weak through the valley of darkness, for he is truly his brother's keeper and the finder of lost children. And I will strike down upon thee with great vengeance and furious anger those who would attempt to poison and destroy my brothers. And you will know my name is the Lord when I lay my vengeance upon thee..."
Talkin' about a new way...preachin' when all one should do is keep one's mouth shut.Have no right to be the shephard of another..
"We're reaching for death on the end of a candle,we're trying for something that's already found us..Did I ever tell you about heartache and the loss of God,wondering,wondering in hopeless night.."

sâmbătă, 16 mai 2009

Pieces of time

Graham Greene spune ca ti-e atat de greu sa te cunosti pe tine insuti,incat nu poti spera sa-i cunosti vreodata cu adevarat pe altii..Fiecare om e un microcosmos,fiecare se crede unic,indivizibil..si totusi,"omul si-a pierdut simtul cosmicului" cum zice Snout.

Suntem o mare contradictie.Viata e ca pasii unui om mergand pe plaja,aproape de apa marii,pasii sapati adanc in nisipul racoros,care cu atingerea fiecarul mic val sunt din ce in ce mai vagi,mai estompati..se pierd in marea imensitate si altii sunt sapati simultan,caci omul isi urmeaza calea.Suntem prizonierii memoriei noastre,fiecare bucatica de amintire ne creeaza din nou,ne modeleaza.Suntem compusi din toate aceste bucati de timp oranduite alandala in mintea noastra.Cand vrem sa nu mai iubim,sa nu mai simtim,sa nu mai suferim,trebuie doar sa uitam..sa creeam noi farame de timp..

Cei care au iubit si au pierdut fug uneori intr-un alt colt de lume,incep "o alta viata"..dar nu fug doar de omul pe care l-au iubit,fug de "acea banca" pe care au stat
atunci,de locul ala in care intr-o calda zi de mai el ne-a vorbit in felul acela,si ne-a tinut de mana, ard sau ascund toate pozele de atunci..Nu vreau sa-l ucid pe eu, oricare ar fi el..Nu vreau sa fug.

joi, 14 mai 2009

De anima

"O, nenorocire!Unde este frumusetea fetei?Iata,s-a innegrit!Unde este rumeneala cea frumoasa si unde sunt buzele rosii?Iata, s-au vestejit!Unde sunt ochii cei vioi si frumosi la vedere?Iata, s-au topit!Unde este frumusetea parului?Iata, a cazut!Unde este gatul cel neted?Iata, s-a frant!Unde este limba cea repede?Iata, a tacut!Unde este podoaba mainilor, iata s-a destramat!Unde sunt vesmintele cele de mare pret?Iata, au putrezit!Unde este floarea varstei?Iata, a pierit!Unde este veselia tineretii?Iata, a trecut!Si intr-un cuvant unde este omul cel plin de vise?Iata,este tarana,caci tot tarana a fost!" "Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie"

In cautarea spiritului romanesc,a ceva-ului care ma face sa identific cu poporul asta atat de blamat uneori,sa-mi gasesc istoria personala si ceva din ceea ce sunt acum in mozaicul patimilor,bucuriilor,suferintelor,izbanzilor si caderilor "romanului" de acum si de atunci,sa inteleg de ce ma simt atat de instrainat de multe din valorile ce ne sunt servite,venind dinspre Apus,am pus mana pe "Invataturile" lui Neagoe Basarab,"intaia mare carte a culturii romanesti" cum o numeste Noica.

O carte aparuta in acelasi timp in care Occidentul ne dadea "Principele" lui Machiavelli,un tratat veritabil despre ipocrizia politica,in care se ideologizeaza necesitatea ca omul de stat,si prin extensie omul in genere,sa se serveasca de orice mijoc pentru a-si atinge scopurile(ceea ce mai tarziu Nietzche va dezvolta cu al sau "Dincolo de bine si de rau").

O carte care ne vorbeste de smerenie,de umilinta,de cautarea adevarului,de demnitate,rabdare,ruga,dar mai ales iubire,caci fara ea toate ar fi zadarnice.."dupa cum Dumnezeu insusi atottiitorul,cand a intrebat pe Petru nu l-a intrebat de rugaciune si post si infranare si smerenie,nici de curatie si rabdare si milostienie,ci numai i-a zis:<Ma iubesti,Petre?>El i-a raspuns si a zis:"Da,Doamne,tu stii toate,stii ca te iubesc!"Pentru ca Iisus stia ca daca-l va iubi din toata inima,toate harurile se vor pogori asupra lui,si postul,si rugaciunea,si curatenia,si infranarea,si smerenia,si ascultarea,si rabdarea." "Idem"

Ma simt din ce in ce mai desprins de materialitate si asta ma sperie putin.Si simt ca am gasit ceva..parca as merge prin bezna si totusi vad lumina in departare,e frig si mi-e teama pentru ca orice m-ar putea lovi in noaptea ce ma inconjoara,dar ma va dobori oare?Noi oamenii suntem facuti sa gandim dihotomic..alb sau negru,lumina sau intuneric,neintinare sau desfranare,animal sau zeu ca la antici..
Fat-Frumos e calare intdeauna pe un cal alb,diavolul e asociat intotdeauna cu "omul negru"..

Un studiu facut de niste americani arata cam cat de inradacinate sunt in fiinta noastra aceste "prejudecati ancestrale",parti ale inconstientului colectiv de care ne vorbeste Jung.Au luat doua echipe de hochei si le-au imbracat una in echipament de culoare alba si alta in echipament de culoare neagra.Apoi au organizat o serie de meciuri intre cele 2 echipe si alte echipe,cu alte culori de echipament,si intre cele 2 echipe.Pe parcursul experimentului au schimbat intre ei o parte din jucatorii celor 2 echipe,realcatuindu-le inainte de fiecare meci.Arbitrii au fost alesi aleator,schimbati de la meci la meci.La sfarsit au facut o balanta a penalizarilor jucatorilor si au ajuns la un rezultat suprinzator:jucatorii echipei in negru au fost sanctionati mult mai dur decat cei in alb..

joi, 7 mai 2009

I am Jack's wasted life.
I'm the all singin' all dancin' crap of the world.

duminică, 12 aprilie 2009

Incercare

Singur ascult taina muta
Tu mi-ai zambit supt cer alburiu
Chiar de singur scriu ceasta slova
Stiu ca tu tii sa mai fiu
Inca putin sa mai fiu..
Supt cest cer alburiu
Sa traiesc si sa simt si sa stiu..
Iubirea ma face sa spanzur
Ceste slove in trunchiul pustiu
Al vantului ce-mi gadila simtul
Al vremii ce-mi matura visul
Stiu..inca vrei sa mai fiu..

Din nou

Pitita in ranile miristii
O gaza contempla raza
Zenitul e mult prea sus..

Iarasi..

Asfintitul deschide portile
Unei nopti fara sfarsit
Greierii plang soarta noastra.

Haiku

Fumul se scurge agale
Pe dealul pustiu
Caii necheaza a singuratate.

joi, 9 aprilie 2009

Despre suflet

E greu sa te regasesti in ceva,fuga de materie iti deschide multe usi.Comunistii spuneau ca nu e nevoie sa cautam raiul ceresc,putem sa infaptuim raiul aici pe Pamant,fiecare om fiind egal cu ceilalti in fericirea sa,daca organizam societatea dupa legi economice de eficienta.Odata ingropat si comunismul,am trecut de la raiul social la intronarea raiului personal.Fericirea e posibila acum si aici,pentru mine,cu termen de valabilitate viata asta.

Exista in lume mizerie,boala,saracie,suferinta,rau,moarte, negrii analfabeti care mor de Sida in Republica Centrafricana,evrei si arabi macelarindu-se in Gaza,dar asta nu e problema mea.Ma intereseaza doar propria-mi fericire.Si e de ajuns sa nu ma gandesc la asta si sa nu fiu inzestrat cu imaginatie si e simplu.Totul devine un zapping ca la TV,ireal,incapabil de a ma atinge cu ceva,ca un vis urat dar vag si nedeslusit.Merg la terapie de grup si fac yoga pentru a-mi imbunatati energia karmica,merg la sala regulat si biblia mea e catalogul de mobila suedeza sau de lenjerie de firma.Asta e omul nou,omul vid portretizat atat de bine in Fight Club spre exemplu.

Si atunci ce ramane pentru noi?Ce ramane cand negi materia,cand nu vrei sa te ingropi in conventii,cand vrei sa simti si sa patrunzi taina lucrurilor?..Acum dar raman acestea trei:credinta,nadejdea si dragostea;dar cea mai mare dintre ele este dragostea.(cum spune Biblia).Intr-adevar poate ca scriem pentru ca nu ne asculta nimeni,scriem ca sa lasam acolo un semn,un ravas intr-o sticla plutind in ocean,sau sa ne demonstram noua si celorlalti ca suntem ceva,cum spune scriitorul.Pentru ca cea mai grea boala a sufletului e singuratatea,cautam priviri care sa ne raspunda,maini pe care sa le putem strange cu caldura,suflete care sa vibreze si sa se infioare alaturi de noi in fata marilor taine..mi-e dor de o lume in care totul e mister si taina.."Let's reinvent the Gods and all the myths of the ages" zice Jim Morrison.Eliade imi vorbeste de homo religiosus si de Universul sacru,in care fiecare lucru e incarcat de mister si de taina,fiecare obiect poarta in el samburele epifaniei.Natura e mareata in indiferenta ei,iti dai seama ca esti atat de vulnerabil si totusi apartii acestul mare Tot,nemurirea in timp cred ca o poti intui doar in natura.
Ma bucur ca ai scris.









joi, 26 martie 2009

Lumea din oglinda

Si am vazut si Ostrov in seara asta,un film aspru,ascetic..vechea obsesie a sufletului rus cu ispasirea pacatului,suferinta ca singura cale de izbavire,singurul mod de a nu fi strivit de povara de a fi ucis..si intr-adevar avem nevoie de suferinta,suferinta ne indeparteaza de tot ce e marunt si efemer in noi,de pregnanta materialitatii,suferinta ne face sa uitam ca traim in timp,ca suntem supusi legilor neschimbatoare ale firii omenesti..si totusi e greu sa ucizi dorinta,e greu sa nu tanjesti dupa un colt de fericire,oricat ai incerca sa tagaduiesti asta.."Omul are nevoie de om",o spune Snout in Solaris,acelasi Snout care lipeste fasii de hartie de ventilator,pe statia spatiala uitata de lume si de timp,pentru a-si aminti de sunetul vantului asa cum era acasa...
Avem nevoie de caldura,avem nevoie sa visam,tanjim dupa un cer albastru de aprilie sau dupa un zambet,avem nevoie sa iubim la fel cum avem nevoie sa suferim..
Si apoi..e lumea din oglinda...amintiri dureroase si dulci,casa unde am crescut..un troian cat un munte si un copil balai cu un fes pus pe ochi cocotat pe el,razand fara sa stie de ce..mana tainica care oblojeste genunchiul ranit,intr-o zi de vara ce pare fara sfarsit..aluatul proaspat framantat si dulce,mainile si chipul manjite si bucuria..fanarul arzand intovarasit de ploaie in Oglinda...privirile lor,zambetele,caldura..ferecate in lumea din oglinda,aureolate de amintire,sfindand timpul nemilos si " Soarta ce orbecaie in urma noastra,ca un nebun cu un cutit in mana"..

joi, 19 martie 2009

Totul e permis..

Am sa incep scrierea asta cu o impresie.Am vazut ieri "Den Brynsomme mannen"(Omul problema),un film despre un om care nu-si gaseste locul in orasul in care ajunge,la locul de munca,intre colegi,in lumea de azi.O poveste simpla si un film care m-a marcat pentru ca am vazut in el vidul,golul asta care e din ce in ce mai mult prezent in jurul nostru..si care ne consuma daca refuzam sa ne anesteziem,daca refunzam sa ne ascundem dupa degete,daca ne indarjim sa simtim acut si dureros si profund si duios..
Un film cu multi oameni goi,imbracati cu costume de firma ,tot timpul zambitori,plimbandu-se pe strazi uniforme si seci si salutandu-te corect dar niciodata cordial,trecand nepasatori pe langa omul infipt intr-un gard,sinucigas sau nu,cu maruntaiele curgand pe asfaltul perfect spalat,avand sa devina din nou perfect si spalat peste putin timp..o scena care imi aminteste de "Nostalghia" lui Tarkovsky,cu oamenii perfect aliniati pe scari,care contempleaza muti,fara a clipi macar,fara o strangere din buze sau o cuta pe chip sacrificiul lui Domenico..intr-un colt o femeie se rujeaza urmarind cu seninatate "circul" si asta spune tot..
E o lume in care se cultiva omul rece,cu sufletul anesteziat,omul dornic de experienta dar o experienta care sa nu-l priveze de nimic.Un om conceput dupa legi economice:maximizarea profitului cu minimul de cheltuieli,dupa legi matematice,un om care trebuie sa faca "overclocking",trebuie sa tureze la maxim pentru ca timpul e scurt si sunt atatea de facut..viata e o lumanare care arde la ambele capete.
Si asa revin la titlul scrierii asteia,Totul e permis..filozofia prezentata de Ivan Karamazov a lui Dosto,urmarea faptului ca omul nu mai crede in nemurire,divinitate si alte abstractii of this sort..egoismul suprem,"totul pentru mine" e un dicton dupa care se ghideaza multi,hedonismul e iarasi la loc de mare cinste si placerea a ajuns sa fie principalul scop.
Si in iubire lucrurile stau la fel..Vrem o relatie in care "sa ne fie bine",nimic definitiv,nimic dureros,o iubire ca o masina buna sau un apartament dichisit sau un prieten care nu pune prea multe intrebari..sexualitate fara intimitate..imbratisari fara tandrete..si in toate vidul..
E scris in Biblie ca "Iubirea îndelung rabdă; Iubirea este binevoitoare, Iubirea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă."Poate ca suna idealist si desuet,dar un om are dreptul sa creada in ceva si mi-ar place sa cred ca iubirea "se poate",ca mai sunt oameni care refuza sa nu mai simta,care traiesc si iubesc si se bucura si sufera si se roaga si plang si privesc la stele si-si pun dorinte..

Pentru ca iubirea ca placere nu poate avea sorti de izbanda,placerea duce la mai multa placere,si placerea mai multa duce iarasi la gol..Filozofia batranului din Spring,summer,fall,winter & spring" a lui Kim Ki-Duk "Placerea duce la dorinta de a poseda,si dorinta de a poseda duce la dorinta de a ucide" e un mare adevar,pentru ca iubind egoist,primind mai mult decat am daruit si dorind cu ardoare sa posedam,sa avem doar pentru noi ajungem doar sa ne automutilam,sa fim consumati de gelozie si incertitudine,pentru ca asta e boala cea mai grea a celui ce iubeste..Si asa ucidem insasi iubirea..

marți, 10 martie 2009

Ordet,sau despre nevoia de a crede..

Ordet al lui C.T. Dreyer e un film despre care se pot scrie multe,cum s-a si facut de altfel.Un film alb-negru la care in nici un moment n-am simtit nevoia de culoare,un film despre credinta,ratacirile nesfarsite ale oamenilor,ale oricaruia dintre noi,printre credinte invechite,chinuitoare lipsa de credinta/ideal,iubirea aia adolescentina care nesocoteste totul,nebunie si spectrul mortii,atat de frumos spulberat in final de "nebunia" lui Johannes.
Un film meticulos lucrat,pas cu pas,cu un joc foarte bun al actorilor dar nu despre asta vreau sa vorbesc,ce m-a marcat pe mine a filmul asta a fost feel-ul,mai ales dupa scena finala.Un conflict shakespearian,cu iubirea interzisa dintre Anders si Anna,fiica si nepotul celor doi lideri religiosi rivali ai micii comunitati rurale in care are loc actiunea.Naivitatea barbatului de a trece peste orice,de a nesocoti orice piedica in calea visului de iubire si sfiiciunea femeii,care viseaza acelasi vis si totusi nu poate nesocoti vointa parintilor.
Si in paralel drama lui Johannes,nebunul,fiul ratacit de turma,cel care se crede Isus la a doua venire,omul care vede ceea ce toti ceilalti nu vad,pastorul in devenire cazut in misticism dupa intalnirea cu Kirkegaard.Si totusi el e cheia filmului,pentru ca e singurul care crede cu adevarat,fie chiar si intr-o nebunie,fie chiar si intr-un vis.
Un film agnostic as putea zice,in care ingamfarea si suficienta de sine a doctorului,care se crede stapanul adevarului absolut,ironizandu-l pe batran pentru "naivitatea" de ca crede ca ceva mai mult decat tratamentul sau perfect eficient a contribuit la vindecarea bolnavei,care promite insanatosire grabnica pentru ca aceasta sa moara la cateva momente dupa plecarea lui,sunt desfiintate de miracolul infaptuit de Johannes,nebunul,cel care crede..Dupa cum spune doctorul"Cred doar in miracolele pe care mi le-a dezvaluit stiinta mea" si miracolele astea se dovedesc inutile..pentru ca omul nu e numai materialitate,omul e mai presus de toate suflet,spirit..se incearca in zilele noastre poate mai mult ca oricand desacralizarea omului,completa lui trecere in material,se vrea un om usor de stapanit,si omul ala e intotdeauna omul robit patimile lui,de dorinta de a acumula,de a se desfata,de a cunoaste doar pentru a-si spori vanitatea..sau altii autoritatea..omul si-a facut o mare placere din a-si construi castele de nisip,sub atatea forme,si apoi de a se autointitula rege,sunt atatea himere puse in slujba omului care nu vrea sa stie ca e mai mult de cat carne si dorinta..
Pana la urma minunea pe care o face Johannes,dincolo de idealul crestin pe care il poarta in ea,eu as lua-o ca pe o afirmare a spiritului in dauna carnii,a adevarurilor absolute care omoara sufletul,a orgoliului de a ne crede stapani cand nu insemnam decat prea putin in fata marelui TOT,si totusi suntem o farama din el..si avem datoria sa Credem ca putem fi mai mult.

luni, 9 martie 2009

Micile rautati..

Am sa incep acest prim post vorbind despre o intamplare aparent banala,la care am fost martor in metrou.La un moment dat s-a urcat o familie de tigani in metrou,la una dintre statii.
Erau doua femei,doi copii si un barbat,una din femei parea sa fie mama copiilor.Erau destul de decent imbracati si isi vedeau de treaba lor,se asezasera chiar in fata mea.Vorbeau in limba lor,alternand cu romana.Dupa cateva momente o batrana de langa mine i se adreseaza femeii:"Fericiti mai sunt copiii vostri,ca invata doua limbi nu una" pe un tot sarcastic.Femeia i-a raspuns "Multumim doamna" dar fara ironie,mai degraba pe un ton defensiv,neutru.A mai trecut putin timp si batrana s-a bagat iar in vorba:"Da tare neastamparati mai sunt copiii astia ai vostri,ce le place sa se joace" sau ceva de genul asta.Femeia nu i-a raspuns nimic.
In final,cand sa coboare toti,batrana striga dupa ei,pe un tot de-a dreptul inveninat:"Mai invatati-i si romaneste pe plozii vostri!","nu doar limba voastra spurcata" ar fi fost probabil completarea,dar se abtinuse.Tiganii nu i-au raspuns nimic si au plecat..Ce m-a frapat pe mine a fost dusmania din cuvintele batranei asteia,ura aia pe care a simtit nevoia sa o exteriorizeze in felul asta,o ura care nici nu stii de unde poate veni.Nu vreau sa tin o predica impotriva prejudecatilor rasiale si etnice,prejudecati de care avem parte si noi romanii din belsug,in alte tari din Occident.
Nu ma intereseaza aici neaparat problema sociala,raul extins la nivelul intregii societati ci raul ala din fiecare din noi,raul de la nivelul individului.Daca un om oarecare simte nevoia sa isi reverse ura asupra altor oameni,pe care nu ii cunoaste,probabil doar pentru ca asta ii produce placere,atunci avem o problema.Si cateodata lucrurile astea dor cel mai tare:micile rautati,raul marunt facut absolut gratuit,savarsit parca cu o bizara voluptate.Lasand la o parte prejudecatile de care era stapanita batrana,poate ca problema trece dincolo de asta.Daca nu ar fi fost tigani,ar fi fost altceva,poate si-ar fi indreptat ura spre cei care nu tin "dreapta credinta",nu respecta intocmai anumite ritualuri religioase,asa cum fac multe batrane ce se vor credincioase,sau ar fi fost orice altceva.
Problema e insasi ura asta,dusmania fata de oameni de langa tine,fara a-i cunoaste macar,deci fara a fi implicat vreun factor personal,razbunare,invidie,etc.Prejudecatile astea rodesc pentru ca au gasit solul prielnic,nu conteaza care din ele este pentru ca cele mai mari sanse sunt ca oricare ar cadea pe solul asta invariabil ar rodi.Orice rau mai mare,social,natinal,global cred ca isi are radacina aici,in raul individual,in raul care salasluieste in fiecare om in parte.Si de multe ori atacam prejudecatile,atacam raul exterior,de fapt doar o manifestare augmentata a unui rau latent,care zace in fiecare din noi mai mult sau mai putin,si care e greu de invins..