Cer venetian

Jurnal

Si pentru ca tot n-am mai vazut Urga in seara asta, am sa scriu..Incep cu o amintire din Iesolo. Eram pe plaja si am vazut o 2 oameni venind dinspre apa, un tip si o tipa. Pe masura ce s-au apropiat de mine mi-am dat seama ca tipa era de fapt mai in varsta, era mama lui. El avea cam 17-18 ani si mergea foarte greu, sacadat si tarandu-si usor picioarele. Nici mainile nu le putea misca bine si facea niste miscari automate, ridicandu-le usor in sus, robotic. Dupa expresia fetei, congestionata si cu privirea incapabila de a se fixa mi-am dat seama ca probabil sufera si de retard mintal. Mama lui il ducea de brat. Mi-au captat atentia si am continuat sa-i urmaresc si dupa aceea.

I-am vazut la un moment dat in apa si imaginea m-a socat. Mama lui era o femeie cam la patruzeci de ani, bruneta cu o figura plina, ten usor inchis, in felul meridionalilor si un par bogat. Era frumoasa pentru varsta ei, avea un farmec aparte. Si il tinea pe baiatul asta de subtiori, il tinea si il tragea dupa ea prin apa, el dand usor din picioare si din maini. Atat cat putea el. Si zambea. Si atunci m-am uitat la chipul ei. Si am ramas privind-o asa un timp.
Chipul ei exprima atata rabdare, atata seninatate imperturbabila, atata abnegatie. Mi-am dat seama ca face asta de mult timp, poate chiar de cand s-a nascut el, mi-am imaginat toate orele alea cand ii da de mancare, cand il duce prin oras sau il schimba, cand il duce la scoala si cand il ia. Si privirea ei senina, blandetea ei.

Chipul ei ce facea ca totul sa-si piarda fatalitatea, sa para ceva natural, la fel de natural ca apa marii si vantul ce sufla domol.

Cand Jung a descoperit arhetipurile colective a conchis ca ele sunt imagini transmise omului din generatie in generatie, inca de la inceputurile noastre pe pamant, imagini neschimbate, fara a intra sub incidenta timpului si spatiului. Mi-am dat seama ca chipul asta e el insusi un arhetip pentru mine, e omul dand propriul lui raspuns soartei care alearga nemiloasa pe urmele sale, si raspunsul aici e iubirea, sacrificiul. Prin iubire omul se poate detasa de fatalitate, o poate transcende.

Marquez spune ca nu exista nenorocire omeneasca mai mare decat neputinta de a iubi. Si tot el spune ca pentru a se simti in siguranta are nevoie de flori de trandafir galben sau sa fie inconjurat de femei.
"Nu as putea sa-mi inteleg viata, asa cum e ea, fara importanta pe care au avut-o in ea femeile. Am fost crescut de o bunica si nenumarate matusi, care se completau una pe alta in atentiile fata de mine...In fiecare moment din viata mea exista o femeie care ma tine de mana prin tenebrele unei realitati pe care femeile o cunosc mai bine decat barbatii si in care se orienteaza mai usor, desi cu mai putina stralucire. Toate acestea s-au convertit intr-un sentiment care e aproape o superstitie:simt ca nu mi se poate intampla nimic rau cand ma aflu printre femei. Imi produc un sentiment de siguranta fara de care nu as fi putut face nici unul dintre lucrurile bune pe care le-am facut in viata."(Gabriel Garcia Marquez).
A iubi, a simti, a proteja sunt starile proprii ale femeii. Prin ele ea ne este indispensabila si e indispensabila vietii. Prin ele ea se desavarseste, isi atinge preaplinul spiritual. Noi ne aventuram in tot felul de sacrificii abstracte, am vrea sa iubim lumea intreaga precum Tolstoi, uneori vrem sa cunoastem totul, vrem sa fim niste Hristosi sau niste Buddha, niste sfinti sau cautam contrarul si mergem pe urmele poetilor damnati sau a lui Oscar Wilde, vrem sa coboram pana la ultima treapta. Avem permanent nevoia sa ne re-legam de viata.

"Bunicul imi povestea cum plecau barbatii la razboi cu o pusca, fara sa stie nici macar incotro mergeau, fara cea mai mica idee despre cand se vor intoarce si, desigur, fara se se preocupe de ce se va intampla acasa. Nu conta:femeile ramaneau avand in sarcina special, facand barbatii care mergeau sa-i inlocuiasca pe cei cazuti in razboi si fara alte mijloace decat propria lor putere si imaginatie"(Marquez)

Noi cei de acum nu mai purtam pusti in spinare si ne-am rafinat idealurile, nazuintele spirituale. "We have no great war, no great depression. Our great war is a spiritual one" cum zice Tyler Durden. Dar spiritual sau nu, tot simtim nevoia sa ne razboim cu ceva, tot nu suntem impacati.

Poate ca am vazut prea multe filme rusesti in ultima vreme. Dar personajele feminine dintr-un "Piesa neterminata pentru pianina mecanica", dar mai ales "Fara martori" a lui Mikhalkov m-au socat din nou. Pentru ca am vazut acelasi sacrificiu, aceeasi blandete si acea iubire, adevarata iubire, care nu judeca, care nu cere nimic in schimb. Iubirea care imi aduce aminte de copilaria mea si devin iar nostalgic ca personajul din "Zerkalo".
Femeia din "Fara martori" e dispusa sa renunte la iubitul ei, la tot ce inseamna fericirea ei pentru un copil care nici macar nu era al ei, dar pe care l-a crescut si l-a iubit. Un copil ce pare tipicul adolescent rebel, care e o continua framantare pentru parinti. Dar ea nu-l judeca. Doar iubeste.

Orgoliul e impropriu femeii, e impropriu omului. Si totusi avem o generatie individualista, o generatie in care fiecare crede ca poate prin el insusi sa realizeze ceva. Femeile au fost invatate ca iubirea, empatia te fac vulnerabil. Li s-a spus ca pot fi asemenea barbatului si ca e o datorie a lor sa fie asa. Numai ca li s-a oferit o imagine caricaturizata ca model. Un barbat calculat si rece, ambalat in vid si cu nume corporatiste imprimate pe lenjerie. O maimuta gelata imbracata in costum de firma. Space monkey.

"Cel ce-si cunoaste taria barbateasca, dar isi pastreaza blandetea femeiasca devine slujitorul lumii. Blandetea invinge taria, slabiciunea invinge puterea" spunea Lao Tzu.
Trebuie sa invatam sa fim slabi, sa fim vulnerabili.

Jurnal venetian