Intalnire cu un necunoscut

Mi-am dat seama că de fapt nici nu ştiu prea bine cine era colega mea. Mi-a rămas întipărită în minte doar privirea ei. Avea o licărire ciudată în ochi , ceva tulbure , ca şi cum ar fi privit undeva departe , privirea oamenilor singuri. Era frumoasă şi se vedea că e mândră de lucrul ăsta dar privirea ei trăda şi altceva. O singurătate care m-a atras la început , pentru că şi eu eram singur. După un timp în care o observasem cu atenţie , mi-am pierdut interesul pentru ea , fiind absorbit de alte lucruri ce-mi păreau a fi atunci foarte importante.Şi iată că acum trebuia să o conduc pe acest ultim drum.
Am ajuns mai târziu şi Curtea bisericii era plină de coroane de flori purtând mesajele convenţionale: „Sincere regrete” , „Nu te vom uita niciodată” sau „Regrete eterne”. În faţa capelei o tânără care semana izbitor cu Ana plângea în hohote şi urla: „Lăsaţi-mă s-o văd!”, dar o femeie cu nas acvilin şi o privire hotărâtă o ţinea să nu intre. M-am gândit că fata era sora ei. Am intrat în capelă şi m-am aşezat undeva în fund. Toţi colegii mei stăteau cu capul plecat şi mâinile împreunate. Le era teamă să priveasca spre moartă , ca şi cum şi-ar fi făcut dinainte un semn tacit. Eu am privit-o: era îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă şi avea mâinile împreunate , după obicei. Erau multe flori în sicriu , semn că se perindase multă lume prin capelă înaintea noastră. Ana era tot frumoasă , dar vineţiul din obraji vestea o taină mult prea îndepărtată de inţelegerea noastră.
Am incercat să caut un răspuns pe chipul ei. L-am privit îndelung , fără să-mi fie teamă. M-am gândit la iubirea ei eşuată , la cât de mândră era şi totuşi cât de singură. Am încercat să înţeleg. Îmi tot revenea în minte privirea ei şi mi-am dat seama că mai era ceva in ochii ei dincolo de singurătate. Un fel de dispreţ şi plictiseală , ca şi cum ar fi spus: „Da , sunt singură pentru că voi , ceilalţi , nici nu existaţi pentru mine.” Poate că ăsta e motivul pentru care nu prea am vorbit , poate că instinctiv mă temeam de ea.
În spatele meu Maria a inceput să plângă. Plângea încet , cu un scâncet abia lămurit. Apoi a ieşit din capelă , după ce a lăsat florile în sicriu. Ca la un semnal , toţi colegii mei au părăsit capela , unul câte unul. Eu am rămas.
Pereţii capelei erau pictaţi cu diferite scene biblice. La intrare , alături de uşă , trona o reprezentare a patriarhului României , urmată de o întreagă pleiadă de sfinţi şi apostoli. Undeva în dreapta capelei era reprezentat Hristos. Mi-am fixat privirea asupra lui pentru câteva momente. Era un Hristos naiv , cu o privire de copil credul , un Iisus ce parcă avea ochii umezi în felul în care ni se umezesc ochii când mama noastră suferă , fără să înţelegem nimic din motivele ei. Nu avea aerul de învăţat , de înţelept din icoanele clasice. Era un copil care suferea sincer , care credea sincer. Oricât aş fi vrut să-l învinuiesc în acele momente , nu doar de suferinţa de aici , din dimineaţa aceasta , ci de suferinţa omenească in general , n-am reuşit. Copilăria lui era dincolo de orice reproş. Aş fi vrut să cred la fel de sincer ca el , poate că atunci n-aş mai fi simţit nevoia să acuz pe nimeni.
După un timp a intrat mama ei în capelă. O femeie simplă , cam de cincizeci de ani , dărâmată de suferinţă. A început să vorbeasca cu ea , s-o cheme înapoi. Vorbea ca în transă: „ Anica mea , Anica meeeea! De ce ne-ai lăsat aşa? Spune tu , mamă , de ceee? Şi pe surioara ta , voi vă iubeaţi aşa de mult! Şi eraţi bucuria noastră , când vedeam cât vă iubeaţi. Şi acum tu te-ai dus...” O strângea de mână şi plângea încontinuu.
Apoi a intrat şi tatăl ei. Era mult mai tăcut , doar privea spre sicriu cu o durere mută. Lacrimile îi siroiau pe obraji şi se opreau în barbă. A intrat apoi în capelă un bărbat scund şi cu nasul ascuţit , cu o mustăcioară atent îngrijită. Nasul şi mustaţa sa arătau atât de ridicol împreună, încât păreau una din acele măşti care se pun pe faţă la diverse bâlciuri. Mustăciosul a evitat tot timpul să privească spre moartă şi a preferat să examineze atent pereţii cu aerul unui turist neavizat aflat în vizită la o expoziţie de artă , a cărui privire fuge de la un tablou la altul fără a se putea fixa prea mult asupra unuia anume. Când s-a plictisit de examinat pereţii , a început să privească în jos , ca şi cum şi-ar fi făcut calculul kilogramelor de legume pe care trebuie să le cumpere din piaţă după tristul eveniment şi şi-ar fi imaginat felurile diferite ce urmau a fi gătite din acestea.
I-am aruncat o ultimă privire Anei şi am ieşit. Colegii mei mă aşteptau la o scară şi fumau. Vorbeau diverse lucruri mărunte , dar am simţit ca toţi vroiau doar să nu se mai gândească la ea. La un moment dat o bătrână a intrat în vorbă cu noi. Venea dinspre biserică şi a început să ne vorbească de Dumnezeu. Fusese profesoară de religie. I-am povestit de colega noastra care s-a sinucis şi s-a întristat. Ne-a zis că aşa ceva nu se poate intampla decât într-o casă în care nu este Dumnezeu. La plecare s-a închinat şi ne-a dăruit fiecăruia câte o icoană cu Maica Domnului.
Am revenit în curtea bisericii. Tocmai aduseseră sicriul.În ciuda obiceiului , preotul i-a ţinut slujba Anei. Curtea era înţesată de oameni şi strada se blocase din cauza mulţimii. Un cameraman era suit pe gardul bisericii şi încerca să obţină un prim-plan. Un tânăr indignat a început să strige la el: „ Dă-te jos de acolo , mă nesimţitule! Măcar atâta ruşine să aveţi! Nu mai filma!”.Însă datoria lui era să transmită mai departe, nu să înţeleagă sau să-i pese de ce avea loc aici. Părea să fie una cu camera imensă pe care o ţinea in mână.
Preotul a început să vorbească repede , cu o voce subţire care nu avea nimic din tonul solemn la care mă aşteptam. Predica lui se vroia un avertisment pentru alţi tineri care s-ar fi gândit să urmeze calea Anei.
„Avem durere în suflet , dar aceasta e şi o avertizare: nimeni nu poate hotărî singur să-şi încheie viaţa. Viaţa e un dar plin de bucurie , un dar de la Dumnezeu... Pentru că nu Dumnezeu se desparte de noi , ci noi ne despărţim de El prin acţiunile noastre...” A început apoi să vorbească de orgoliul oamenilor şi cum acesta îi desparte de Dumnezeu.
În curte , un bărbat chel de vreo patruzeci-cincizeci de ani , îmbrăcat sărăcăcios şi cu o mustaţă stufoasă privea spre sicriu cu o expresie de durere profundă. A început să plângă şi chipul său s-a brăzdat cu riduri adânci , cum au toţi cei care au muncit o viaţă pământul.
Iritat de glasul preotului , un copil a început să scâncească în braţele mamei lui. În stradă , două bătrâne stăteau de vorbă:
-Dacă era bolnavă , era altceva! remarcă prima.
-Da , dacă era bolnavă , murea mai incet! îi răspunse cealaltă după câteva momente de reflecţie.
După încheierea slujbei un microbuz ne-a dus la cimitir , unul nou construit la marginea oraşului. Am ajuns înaintea maşinii mortuare şi ne-am aşezat pe o lespede albă. Câţiva colegi stăteau în picioare şi fumau intens. A început o discuţie aprinsă despre costul unui loc de veci şi despre câte tipuri de astfel de locuri există. După un timp a început să se strângă lumea în jurul mormântului.
Era încă linişte , iar sicriul nu sosise. Un câine negru stătea tolănit pe un mormânt vecin , în mijlocul mulţimii. Căsca şi avea o privire foarte blândă. Un bărbat bărbos , cu o burtă proeminentă se uita foarte curios la el , vrând poate să uite pentru câteve clipe unde se afla.
A început să picure uşor. Mirosea a primăvară. În cimitir domnea o linişte care te îmbia la somn. Apoi liniştea a fost curmată brusc de sosirea sicriului. Mama Anei stătea agăţată de el şi urla , o chema cu disperare înapoi. Câţiva bărbaţi au adus sicriul aproape de groapă şi au început să-l lege. Lângă lespede un bărbat tânăr plângea cu sughiţuri. Avea un lanţ gros de aur la gât. Sunt oameni care nici în cele mai triste momente ale vieţii nu se despart de ceea ce ei cred a fi simbolurile puterii şi virilităţii lor. După ce sicriul a fost îngropat, picăturile de ploaie s-au oprit.
-I-a părut rău , săraca. Să ştii că i-a părut rău! , a strigat o bătrână de undeva din mulţime.

Despre iubire, pitici şi alţi demoni

“Suntem o mare contradicţie. Viaţa e ca paşii unui om mergând pe plajă , aproape de apa mării , paşii săpaţi adânc în nisipul fierbinte , care cu atingerea fiecărui mic val sunt din ce în ce mai vagi , mai estompaţi… se pierd în nemărginire şi alţii sunt săpaţi simultan , căci noi ne urmăm drumul. Suntem prizonierii memoriei noastre , fiecare bucăţică de amintire ne creează din nou , ne modelează. Suntem compuşi din toate aceste bucăţi de timp orânduite alandala în mintea noastră. Când vrem să nu mai iubim , să nu mai simţim , să nu mai suferim , trebuie doar să uităm… să creăm noi fărâme de timp… Şi totuşi eu nu vreau să uit , nu pot… ar fi ca o…”

Marius fu întrerupt din reveria sa de un strigăt puternic. Îi luă câteva clipe să se dezmeticească. Autorul strigătului era un pitic între două vârste , neras şi în stare vădită de beţie , care stătea rezemat de zidul unei clădiri impozante. Avea pantalonii desfăcuţi şi tot trăgea de curea ca să şi-i ridice. Piticul privea în partea cealaltă a străzii , unde două femei opriseră cu un căruţ în dreptul unui magazin de chilipiruri. În căruţ era un copil dolofan cu un chipiu albastru tras prea tare pe ochi , care scâncea încet. Femeia mai tânără avea un biberon în mână şi încerca să-i dea să bea , dar copilul părea să aibă alte planuri şi îi dădea peste mână.

“Nu-l forţaaa!” striga piticul , suficient de puternic încât să întoarcă capul spre el câţiva trecători curioşi. Femeile păreau să-l ignore , dar piticul nu se dădea bătut.

„Nu-l forţaaa!” strigă din nou.

Poate că şi Marius ar fi văzut întreg ridicolul situaţiei dacă nu ar fi fost prea tulburat de gândurile sale de mai devreme. Era în una din acele zile în care era contemplativ. Totuşi încerca să se concentreze. Văzând că Marius îi acordă atenţie , piticul veni spre el.

“De ce-l forţează pe ăla?” strigă el spre Marius , cu un ton de reproş care parcă îl viza şi pe el. Era clar că băutura îl înfierbântase bine. Marius nu-i răspunse nimic. Îl privea cu o mină tristă. Piticul s-a întors spre femei şi a strigat din nou. Indignate de insistenţa lui , acestea au pornit-o din loc. El a rămas mai departe rezemat de zid. A ridicat sticla de bere de jos şi a mai luat o înghiţitură. Mania din ochii lui nu se stinsese de tot , dar părea că s-a mai domolit. Acum privea undeva departe şi părea mai degrabă deznădăjduit , ca un copil căruia i s-a promis o jucărie frumoasă , pe care n-a mai primit-o.

Marius se gândi la bărbatul ăsta în corp de copil , care era atât de furios pe cei din jur şi atât de trist în acelaşi timp,întrebându-se ce anume îl forţa pe el , cu ce fusese îmbuibat fără voia lui: sărăcie , mizerie , dispreţul celorlalţi, sentimentul că nu există in ochii lor? Gândul îi zbură apoi la Silvia şi deodată se încruntă.

I-am spus că nu vreau să-l mai văd. I-am spus că tot ce a crezut el a fost o minciună. "Da , poate că te-am iubit odată, atunci. Dar acum mă plictiseşti. Nu mai suport tăcerile tale, felul în care îmi zâmbeşti… aşa superior… crezi că ştii cum sunt eu… nu ştii nimic! " Îl priveam cu toată fiinţa mea încordată, ca o felină pregătită de atac la fiecare vorbă, la fiecare gest schiţat. Îl simţeam că e neliniştit , încă derutat deşi avea pe buze acelaşi zâmbet, zâmbetul lui atât de implacabil şi cu acea nuanţă de uşoară ironie şi detaşare. Simţeam că suferă şi nu-i puteam dori decât să sufere mai mult.
"Ştii că nu simţi asta… " a spus într-un final.
"Dar ce simt atunci?" l-am repezit.
"Încerci să fugi de ce simţi… " mi-a zis cu acelaşi calm sâcâitor. Eram furioasă. Îl iubeam sau nu, încercam să fug sau nu-mi mai păsa… ştiu doar că în momentul ăla eram doar furia mea, cuprinzându-mi în ritm ameţitor întreaga fiinţă. Şi da, îl uram! Îl uram pentru liniştea lui, pentru ideile lui atât de frumoase şi morale, pentru că mă analiza cu atâta stăruinţă şi răbdare… fiindcă el credea sincer că mă poate schimba, pentru că vroia asta… Nu-mi mai amintesc ce i-am spus, dar ştiu că m-am bucurat atât de mult că măcar cuvintele mele vulgare au putut şterge pentru o clipă seninătatea de pe chipul lui, şi l-am văzut cum tresare, i-au tremurat uşor buzele. Am jubilat simţind ca victoria era a mea.
Am ieşit trântind uşa cu zgomot şi nu m-am uitat înapoi. Auzeam doar zgomotul sâcâitor al tocurilor pe asfalt. Mintea îmi era complet goală. Furia îmi trecuse şi totuşi ceva mă apăsa. Am ieşit de pe strada lui şi m-am îndreptat spre Bulevard. Mulţimea m-a învăluit.

În cameră e semiîntuneric , doar lampa de pe noptieră luminează slab. Marius o urmăreşte pe Silvia îndepărtându-se cu mersul ei hotărât, aproape soldăţesc. Fereastra e deschisă şi încă poate discerne tic-tocul pantofilor, din ce în ce mai estompat, mai vag. După un timp se smulge din amorţeală şi îşi aprinde o ţigară. Trage un fum , apoi încă unul şi o aruncă. Porneşte încet spre uşă dar apoi se opreşte şovăitor. Pare a fi prins într-un gând. Se duce apoi la uşă şi o închide , răsucind cheia de două ori. Rămâne în picioare câteva momente, apoi se îndreaptă spre noptieră. Ridică “Jurnalul” lui Tolstoi , o deschide la întâmplare şi se aşează pe pat. Filele sunt albe, immaculate, iar scrisul e negru cu caractere mari. Între fiecare paragraf sunt spaţii mari albe, în genul cărţilor pe care editorii vor să le scoată cu mai multe pagini decât e necesar spre a le mări preţul. Marius pare concentrat.

Deodată o mica pată cât un varf de unghie, o pată gri, un minuscul cerculeţ răsare între două paragrafe , ameninţând acest Yin-Yang al foii de hârtie. Pare că fluidizează câteva litere şi le contopeşte uşor… apoi o nouă pată, şi încă una… un triunghi dezordonat şi fără vreo aparentă logică.
Marius închide cartea şi oftează dureros.

"The most loving parents and relatives commit murder with smiles on their faces. They force us to destroy the person we really are: a subtle kind of murder." ( Jim Morrison)

Inceput de viata

La 19 ani crezi ca stii cate ceva despre viata. Vii in Bucuresti si vrei sa-ti pui in aplicare planurile, sau poate n-ai inca nici un plan si astepti inca prima intalnire cu destinul. Esti timid si nesigur, nu stii cum sa vorbesti, sa te imbraci, sau poate zici in sinea ta ca nici nu-ti pasa de astfel de lucruri. Sau poate din contra, esti prea sigur pe tine si bravezi, afisezi mina omului care stie precis ce urmareste, esti pragmatic si vrei sa-ti construiesti reusitele pas cu pas.
Dar nu despre pragmatici as vrea sa vorbesc aici. As vrea sa vorbesc despre experienta cu Bucurestiul al tanarului naiv, cu accente de idealism, sau naiv pur si simplu, de la natura. Bucurestiul e si el un fel de "melting pot", ii place sa priveasca in sufletul tau si incearca sa te traga in ritmul lui, ar vrea sa indoaie macar putin coloana aia pastrata dreapta fie de un bun caracter in formare, fie doar de varsta si copilarie. Primele experiente cu el pot fi foarte dureroase, dar pot fi si intaritoare pentru suflet. Odata iesit din amorteala micului orasel de provincie, din acel vesnic "maine e la fel cu azi, azi e la fel cu ieri", ritmul gonit al marii metropole s-ar putea sa trezeasca si ceva din spiritul tau. S-ar putea sa-ti zguduie unele idei care ti se pareau conditii sine qua non ale existentei tale. S-ar putea sa pierzi oameni pe care-i credeai parte din tine. S-ar putea sa-ti demoleze toate convingerile adolescentine despre viata, iubire, prietenie. S-ar putea sa te pierzi in acesta mare invalmaseala, s-ar putea sa-ti adoarma spiritul si sa te faca sa fii unul dintre cei multi. Dar s-ar putea si sa te faca sa renasti, sa gasesti in tine lucruri pe care le credeai de mult pierdute, idealuri la care renuntasei candva, acolo si atunci, prizonier al acelei amorteli care adoarme sufletul.
Bucurestiul nu te schimba, el doar creeaza conditiile pentru o intalnire mai dura, mai directa cu sufletul tau, cu idealurile tale, cu dorintele si temerile. Iti arata ca la 19 ani nu stii cu adevarat nimic despre viata.
19 ani e o varsta frumoasa.