miercuri, 1 septembrie 2010

Intalnire cu un necunoscut

Mi-am dat seama că de fapt nici nu ştiu prea bine cine era colega mea. Mi-a rămas întipărită în minte doar privirea ei. Avea o licărire ciudată în ochi , ceva tulbure , ca şi cum ar fi privit undeva departe , privirea oamenilor singuri. Era frumoasă şi se vedea că e mândră de lucrul ăsta dar privirea ei trăda şi altceva. O singurătate care m-a atras la început , pentru că şi eu eram singur. După un timp în care o observasem cu atenţie , mi-am pierdut interesul pentru ea , fiind absorbit de alte lucruri ce-mi păreau a fi atunci foarte importante.Şi iată că acum trebuia să o conduc pe acest ultim drum.
Am ajuns mai târziu şi Curtea bisericii era plină de coroane de flori purtând mesajele convenţionale: „Sincere regrete” , „Nu te vom uita niciodată” sau „Regrete eterne”. În faţa capelei o tânără care semana izbitor cu Ana plângea în hohote şi urla: „Lăsaţi-mă s-o văd!”, dar o femeie cu nas acvilin şi o privire hotărâtă o ţinea să nu intre. M-am gândit că fata era sora ei. Am intrat în capelă şi m-am aşezat undeva în fund. Toţi colegii mei stăteau cu capul plecat şi mâinile împreunate. Le era teamă să priveasca spre moartă , ca şi cum şi-ar fi făcut dinainte un semn tacit. Eu am privit-o: era îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă şi avea mâinile împreunate , după obicei. Erau multe flori în sicriu , semn că se perindase multă lume prin capelă înaintea noastră. Ana era tot frumoasă , dar vineţiul din obraji vestea o taină mult prea îndepărtată de inţelegerea noastră.
Am incercat să caut un răspuns pe chipul ei. L-am privit îndelung , fără să-mi fie teamă. M-am gândit la iubirea ei eşuată , la cât de mândră era şi totuşi cât de singură. Am încercat să înţeleg. Îmi tot revenea în minte privirea ei şi mi-am dat seama că mai era ceva in ochii ei dincolo de singurătate. Un fel de dispreţ şi plictiseală , ca şi cum ar fi spus: „Da , sunt singură pentru că voi , ceilalţi , nici nu existaţi pentru mine.” Poate că ăsta e motivul pentru care nu prea am vorbit , poate că instinctiv mă temeam de ea.
În spatele meu Maria a inceput să plângă. Plângea încet , cu un scâncet abia lămurit. Apoi a ieşit din capelă , după ce a lăsat florile în sicriu. Ca la un semnal , toţi colegii mei au părăsit capela , unul câte unul. Eu am rămas.
Pereţii capelei erau pictaţi cu diferite scene biblice. La intrare , alături de uşă , trona o reprezentare a patriarhului României , urmată de o întreagă pleiadă de sfinţi şi apostoli. Undeva în dreapta capelei era reprezentat Hristos. Mi-am fixat privirea asupra lui pentru câteva momente. Era un Hristos naiv , cu o privire de copil credul , un Iisus ce parcă avea ochii umezi în felul în care ni se umezesc ochii când mama noastră suferă , fără să înţelegem nimic din motivele ei. Nu avea aerul de învăţat , de înţelept din icoanele clasice. Era un copil care suferea sincer , care credea sincer. Oricât aş fi vrut să-l învinuiesc în acele momente , nu doar de suferinţa de aici , din dimineaţa aceasta , ci de suferinţa omenească in general , n-am reuşit. Copilăria lui era dincolo de orice reproş. Aş fi vrut să cred la fel de sincer ca el , poate că atunci n-aş mai fi simţit nevoia să acuz pe nimeni.
După un timp a intrat mama ei în capelă. O femeie simplă , cam de cincizeci de ani , dărâmată de suferinţă. A început să vorbeasca cu ea , s-o cheme înapoi. Vorbea ca în transă: „ Anica mea , Anica meeeea! De ce ne-ai lăsat aşa? Spune tu , mamă , de ceee? Şi pe surioara ta , voi vă iubeaţi aşa de mult! Şi eraţi bucuria noastră , când vedeam cât vă iubeaţi. Şi acum tu te-ai dus...” O strângea de mână şi plângea încontinuu.
Apoi a intrat şi tatăl ei. Era mult mai tăcut , doar privea spre sicriu cu o durere mută. Lacrimile îi siroiau pe obraji şi se opreau în barbă. A intrat apoi în capelă un bărbat scund şi cu nasul ascuţit , cu o mustăcioară atent îngrijită. Nasul şi mustaţa sa arătau atât de ridicol împreună, încât păreau una din acele măşti care se pun pe faţă la diverse bâlciuri. Mustăciosul a evitat tot timpul să privească spre moartă şi a preferat să examineze atent pereţii cu aerul unui turist neavizat aflat în vizită la o expoziţie de artă , a cărui privire fuge de la un tablou la altul fără a se putea fixa prea mult asupra unuia anume. Când s-a plictisit de examinat pereţii , a început să privească în jos , ca şi cum şi-ar fi făcut calculul kilogramelor de legume pe care trebuie să le cumpere din piaţă după tristul eveniment şi şi-ar fi imaginat felurile diferite ce urmau a fi gătite din acestea.
I-am aruncat o ultimă privire Anei şi am ieşit. Colegii mei mă aşteptau la o scară şi fumau. Vorbeau diverse lucruri mărunte , dar am simţit ca toţi vroiau doar să nu se mai gândească la ea. La un moment dat o bătrână a intrat în vorbă cu noi. Venea dinspre biserică şi a început să ne vorbească de Dumnezeu. Fusese profesoară de religie. I-am povestit de colega noastra care s-a sinucis şi s-a întristat. Ne-a zis că aşa ceva nu se poate intampla decât într-o casă în care nu este Dumnezeu. La plecare s-a închinat şi ne-a dăruit fiecăruia câte o icoană cu Maica Domnului.
Am revenit în curtea bisericii. Tocmai aduseseră sicriul.În ciuda obiceiului , preotul i-a ţinut slujba Anei. Curtea era înţesată de oameni şi strada se blocase din cauza mulţimii. Un cameraman era suit pe gardul bisericii şi încerca să obţină un prim-plan. Un tânăr indignat a început să strige la el: „ Dă-te jos de acolo , mă nesimţitule! Măcar atâta ruşine să aveţi! Nu mai filma!”.Însă datoria lui era să transmită mai departe, nu să înţeleagă sau să-i pese de ce avea loc aici. Părea să fie una cu camera imensă pe care o ţinea in mână.
Preotul a început să vorbească repede , cu o voce subţire care nu avea nimic din tonul solemn la care mă aşteptam. Predica lui se vroia un avertisment pentru alţi tineri care s-ar fi gândit să urmeze calea Anei.
„Avem durere în suflet , dar aceasta e şi o avertizare: nimeni nu poate hotărî singur să-şi încheie viaţa. Viaţa e un dar plin de bucurie , un dar de la Dumnezeu... Pentru că nu Dumnezeu se desparte de noi , ci noi ne despărţim de El prin acţiunile noastre...” A început apoi să vorbească de orgoliul oamenilor şi cum acesta îi desparte de Dumnezeu.
În curte , un bărbat chel de vreo patruzeci-cincizeci de ani , îmbrăcat sărăcăcios şi cu o mustaţă stufoasă privea spre sicriu cu o expresie de durere profundă. A început să plângă şi chipul său s-a brăzdat cu riduri adânci , cum au toţi cei care au muncit o viaţă pământul.
Iritat de glasul preotului , un copil a început să scâncească în braţele mamei lui. În stradă , două bătrâne stăteau de vorbă:
-Dacă era bolnavă , era altceva! remarcă prima.
-Da , dacă era bolnavă , murea mai incet! îi răspunse cealaltă după câteva momente de reflecţie.
După încheierea slujbei un microbuz ne-a dus la cimitir , unul nou construit la marginea oraşului. Am ajuns înaintea maşinii mortuare şi ne-am aşezat pe o lespede albă. Câţiva colegi stăteau în picioare şi fumau intens. A început o discuţie aprinsă despre costul unui loc de veci şi despre câte tipuri de astfel de locuri există. După un timp a început să se strângă lumea în jurul mormântului.
Era încă linişte , iar sicriul nu sosise. Un câine negru stătea tolănit pe un mormânt vecin , în mijlocul mulţimii. Căsca şi avea o privire foarte blândă. Un bărbat bărbos , cu o burtă proeminentă se uita foarte curios la el , vrând poate să uite pentru câteve clipe unde se afla.
A început să picure uşor. Mirosea a primăvară. În cimitir domnea o linişte care te îmbia la somn. Apoi liniştea a fost curmată brusc de sosirea sicriului. Mama Anei stătea agăţată de el şi urla , o chema cu disperare înapoi. Câţiva bărbaţi au adus sicriul aproape de groapă şi au început să-l lege. Lângă lespede un bărbat tânăr plângea cu sughiţuri. Avea un lanţ gros de aur la gât. Sunt oameni care nici în cele mai triste momente ale vieţii nu se despart de ceea ce ei cred a fi simbolurile puterii şi virilităţii lor. După ce sicriul a fost îngropat, picăturile de ploaie s-au oprit.
-I-a părut rău , săraca. Să ştii că i-a părut rău! , a strigat o bătrână de undeva din mulţime.

2 comentarii:

  1. Bună Ziua!
    Eu sunt Vlad, unul dintre membrii Radio Whisper, un radio anti-manele dedicat bloggerilor şi nu numai.
    Am vizionat cu atenţie blogul tău şi vreau să spun că am fost foarte fascinat de ceea ce am găsit. Am fost atras de subiectele interesante şi de originalitatea articolelor. Felicitări ! Încep să îl citesc cu drag.
    Noi promovăm la radio diferite articole ale bloggerilor, iar azi am promovat un articol de-al tău ; am specificat sursa articolului şi am deschis şi un subiect pe baza acestuia. Dacă doreşti, poţi să ne recomanzi orice articol şi noi îl vom promova.
    Cu scuzele de rigoare pentru acest mesaj de tip spam,acest mesaj este dedicat tie si la cei care merita care ii citim aproape zi de zi.
    Ne-ar face plăcere, de asemenea, să ştim că ai dori să ne susţii în acest proiect de radio şi să accepţi o eventuală colaborare.
    Pe Radio Whisper se difuzează toate genurile de muzică, exceptând manele şi piesele necenzurate, avem şi câteva emisiuni, ştiri etc. Ne-am propus să realizăm un proiect mare, iar pentru asta avem nevoie de susţinerea şi ajutorul tău şi al celorlalţi colegi bloggeri. Dorim să creăm o echipă numeroasă, de oameni cu un talent aparte şi m-am gândit că, poate, ai vrea să ni te alături şi să colaborăm, binenţeles, pe unul dintre domeniile care îţi place. Dorim, de asemenea,sa iti acordam un scurt interviu. Pentru noi sunt importante ideile şi modul de a gândi al bloggerilor şi al ascultătorilor noştri.
    Îţi mulţumesc pentru timpul acordat, iar acum îţi propun să adaugi linkul sau bannerul nostru pe blogul tău şi să ne dai add la id-ul ascultawhisper sau un email ascultawhisper@yahoo.com pentru a discuta mai multe.www.radiowhisper.com
    Mulţumesc,Cu stimă Vlad!

    RăspundețiȘtergere