Despre iubire, pitici şi alţi demoni

“Suntem o mare contradicţie. Viaţa e ca paşii unui om mergând pe plajă , aproape de apa mării , paşii săpaţi adânc în nisipul fierbinte , care cu atingerea fiecărui mic val sunt din ce în ce mai vagi , mai estompaţi… se pierd în nemărginire şi alţii sunt săpaţi simultan , căci noi ne urmăm drumul. Suntem prizonierii memoriei noastre , fiecare bucăţică de amintire ne creează din nou , ne modelează. Suntem compuşi din toate aceste bucăţi de timp orânduite alandala în mintea noastră. Când vrem să nu mai iubim , să nu mai simţim , să nu mai suferim , trebuie doar să uităm… să creăm noi fărâme de timp… Şi totuşi eu nu vreau să uit , nu pot… ar fi ca o…”

Marius fu întrerupt din reveria sa de un strigăt puternic. Îi luă câteva clipe să se dezmeticească. Autorul strigătului era un pitic între două vârste , neras şi în stare vădită de beţie , care stătea rezemat de zidul unei clădiri impozante. Avea pantalonii desfăcuţi şi tot trăgea de curea ca să şi-i ridice. Piticul privea în partea cealaltă a străzii , unde două femei opriseră cu un căruţ în dreptul unui magazin de chilipiruri. În căruţ era un copil dolofan cu un chipiu albastru tras prea tare pe ochi , care scâncea încet. Femeia mai tânără avea un biberon în mână şi încerca să-i dea să bea , dar copilul părea să aibă alte planuri şi îi dădea peste mână.

“Nu-l forţaaa!” striga piticul , suficient de puternic încât să întoarcă capul spre el câţiva trecători curioşi. Femeile păreau să-l ignore , dar piticul nu se dădea bătut.

„Nu-l forţaaa!” strigă din nou.

Poate că şi Marius ar fi văzut întreg ridicolul situaţiei dacă nu ar fi fost prea tulburat de gândurile sale de mai devreme. Era în una din acele zile în care era contemplativ. Totuşi încerca să se concentreze. Văzând că Marius îi acordă atenţie , piticul veni spre el.

“De ce-l forţează pe ăla?” strigă el spre Marius , cu un ton de reproş care parcă îl viza şi pe el. Era clar că băutura îl înfierbântase bine. Marius nu-i răspunse nimic. Îl privea cu o mină tristă. Piticul s-a întors spre femei şi a strigat din nou. Indignate de insistenţa lui , acestea au pornit-o din loc. El a rămas mai departe rezemat de zid. A ridicat sticla de bere de jos şi a mai luat o înghiţitură. Mania din ochii lui nu se stinsese de tot , dar părea că s-a mai domolit. Acum privea undeva departe şi părea mai degrabă deznădăjduit , ca un copil căruia i s-a promis o jucărie frumoasă , pe care n-a mai primit-o.

Marius se gândi la bărbatul ăsta în corp de copil , care era atât de furios pe cei din jur şi atât de trist în acelaşi timp,întrebându-se ce anume îl forţa pe el , cu ce fusese îmbuibat fără voia lui: sărăcie , mizerie , dispreţul celorlalţi, sentimentul că nu există in ochii lor? Gândul îi zbură apoi la Silvia şi deodată se încruntă.

I-am spus că nu vreau să-l mai văd. I-am spus că tot ce a crezut el a fost o minciună. "Da , poate că te-am iubit odată, atunci. Dar acum mă plictiseşti. Nu mai suport tăcerile tale, felul în care îmi zâmbeşti… aşa superior… crezi că ştii cum sunt eu… nu ştii nimic! " Îl priveam cu toată fiinţa mea încordată, ca o felină pregătită de atac la fiecare vorbă, la fiecare gest schiţat. Îl simţeam că e neliniştit , încă derutat deşi avea pe buze acelaşi zâmbet, zâmbetul lui atât de implacabil şi cu acea nuanţă de uşoară ironie şi detaşare. Simţeam că suferă şi nu-i puteam dori decât să sufere mai mult.
"Ştii că nu simţi asta… " a spus într-un final.
"Dar ce simt atunci?" l-am repezit.
"Încerci să fugi de ce simţi… " mi-a zis cu acelaşi calm sâcâitor. Eram furioasă. Îl iubeam sau nu, încercam să fug sau nu-mi mai păsa… ştiu doar că în momentul ăla eram doar furia mea, cuprinzându-mi în ritm ameţitor întreaga fiinţă. Şi da, îl uram! Îl uram pentru liniştea lui, pentru ideile lui atât de frumoase şi morale, pentru că mă analiza cu atâta stăruinţă şi răbdare… fiindcă el credea sincer că mă poate schimba, pentru că vroia asta… Nu-mi mai amintesc ce i-am spus, dar ştiu că m-am bucurat atât de mult că măcar cuvintele mele vulgare au putut şterge pentru o clipă seninătatea de pe chipul lui, şi l-am văzut cum tresare, i-au tremurat uşor buzele. Am jubilat simţind ca victoria era a mea.
Am ieşit trântind uşa cu zgomot şi nu m-am uitat înapoi. Auzeam doar zgomotul sâcâitor al tocurilor pe asfalt. Mintea îmi era complet goală. Furia îmi trecuse şi totuşi ceva mă apăsa. Am ieşit de pe strada lui şi m-am îndreptat spre Bulevard. Mulţimea m-a învăluit.

În cameră e semiîntuneric , doar lampa de pe noptieră luminează slab. Marius o urmăreşte pe Silvia îndepărtându-se cu mersul ei hotărât, aproape soldăţesc. Fereastra e deschisă şi încă poate discerne tic-tocul pantofilor, din ce în ce mai estompat, mai vag. După un timp se smulge din amorţeală şi îşi aprinde o ţigară. Trage un fum , apoi încă unul şi o aruncă. Porneşte încet spre uşă dar apoi se opreşte şovăitor. Pare a fi prins într-un gând. Se duce apoi la uşă şi o închide , răsucind cheia de două ori. Rămâne în picioare câteva momente, apoi se îndreaptă spre noptieră. Ridică “Jurnalul” lui Tolstoi , o deschide la întâmplare şi se aşează pe pat. Filele sunt albe, immaculate, iar scrisul e negru cu caractere mari. Între fiecare paragraf sunt spaţii mari albe, în genul cărţilor pe care editorii vor să le scoată cu mai multe pagini decât e necesar spre a le mări preţul. Marius pare concentrat.

Deodată o mica pată cât un varf de unghie, o pată gri, un minuscul cerculeţ răsare între două paragrafe , ameninţând acest Yin-Yang al foii de hârtie. Pare că fluidizează câteva litere şi le contopeşte uşor… apoi o nouă pată, şi încă una… un triunghi dezordonat şi fără vreo aparentă logică.
Marius închide cartea şi oftează dureros.