Daniel,

 Nu stiu cum sa incep.. mi-e teama.. nu mi-e teama de tine, ca ai sa ma judeci, ca ai sa ma condamni.. ca ai sa fii ironic, asa cum esti tu uneori.. ca ai sa ma privesti in felul ala atat de trist si in acelasi timp atat de sincer, ca si cum ai citi in mine si prin mine si eu m-as simti atat de ridicola si de inutila pe pamantul asta.. mi-e teama doar ca orice cuvinte as asterne pe pagina asta ar fi prea putin, ca o ploaie de vara, ca parca asternand cuvinte as pierde tocmai ceea ce simt acum.. de parca cuvintele sunt o consolare stupida, ca o papusa care vorbeste si spune "Te iubesc", dar cuvintele ei suna mecanic si gol.... cum ai zis tu odata, cuvintele sunt doar o expresie a neputintei noastre de a arata exact ce simtim.. ca un critic de arta care gaseste toate simbolurile din lume dar uita ca toate simbolurile sunt fix un cacat fata de viata pura, viata adevarata pe care in aroganta lui cretina crede ca o poate gasi in filme, sau in carti.. sau in orice.. mi-e dor.. mi-e dor sa pot sa inchid ochii si sa simt ca esti acolo.. in pat langa mine.. sau in bucatarie, sa aud cum iti aprinzi tigarea.. sau in casa.. sau pe strada mea.. sau aici.. acolo.. undeva unde sa pot inchide ochii si sa te simt.. stii, nu cred ca ti-am zis niciodata asta, dar cateodata dupa ce adormeai imi placea sa stau si sa-ti ascult respiratia.. asa. pur si simplu.. stateam si ascultam cum respiri si la un moment dat(asta se intampla doar uneori), la un moment dat te ascultam un timp si mi se taia respiratia.. pur si simplu se suspenda cumva in timp, si tot ceea ce auzeam si ce simteam era resipratia ta. de parca era suficient pentru amandoi, de parca  o faceai si pentru mine, fara macar sa stii.. stiu ca suna stupid ce zic, poate e o copilarie. dar.. dar nici nu-mi mai gasesc cuvintele.. e tarziu si cuvintele mele sunt nimic. n-am sa-ti mai scriu mai departe. dar am sa ma rog.. am sa ma rog si stiu ca ai sa simti ca eu sunt acolo, si ai sa intelegi.
\
Ioana, fata care nu stie ce sa scrie

Recitind ceva frumos (Sufocare, Chuck Palahniuk)

"All that stuff they're teaching you about algebra and macroeconomics, forget it," she said. "You tell me, what does it get you if you can square root a triangle and then some terrorist shoots you in the head? It gets you nothing! This is the real education you need."
Other cars edged around them and took off squealing fast and disappeared to other places.
"I want you to know more than just what people think is safe to tell you," she said.
The boy said, "Like what more?"
"Like, when you're thinking about the rest of your life," she said, and she put her hand over her eyes, "you're never really thinking more than a couple years down the road."
And what else she said is, "By the time you're thirty, your worst enemy is yourself."
Another thing she said was, "The Enlightenment is over. What we're living in now is the Dis-Enlightenment."

"My goal," the Mommy said, "is not to uncomplicate my life."
She said, "My goal is to uncomplicate myself"

Those cosmetic drugs, she said, those mood equalizers and antidepressants, they only treat the symptoms of the bigger problem.
Every addiction, she said, was just a way to treat this same problem. Drugs or overeating or alcohol or sex, it was all just another way to find peace. To escape what we know. Our education. Our bite of the apple.
Language, she said, was just our way to explain away the wonder and the glory of the world. To deconstruct. To dismiss. She said people can't deal with how beautiful the world really is. How it can't be explained and understood.

We don't live in the real world anymore," she said. "We live in a world of symbols."
The Mommy stopped and put her hand in her purse. She held the boy's shoulder and stood looking up at the mountain. "Just one last little peek at reality," she said. "Then we'll have lunch."

Versuri fara nume

Pânzele de mătase ale memoriei

Se aştern în colţuri nebănuite.

N-aş fi crezut niciodată

Că sunt un păianjen atît de muncitor.

Rupe firele astea încâlcite

Sparge coaja, găseşte miezul în spatele

Ţesăturilor prea fine

Pentru sufletul nostru sălbatic

Forţat să îmbrace straie de paradă

Mama

Tu mi-ai promis, mama, ca moartea nu exista

Ca gloante, boala, nepasare nu ma pot rapune,

Am mers prin viata cu speranta si durere

Si norii m-au privit ades cu mina trista.

.....

Si ma gandesc ades la voi cu jind, cu teama

O floare alba pe mormantul meu rasare,

Eu STIU ca moartea nu exista, mama

Doar gloante, suferinta, nepasare...

Vis

Am sa ma ascund intr-un vis,

Si in zadar ma veti cauta,

Caci doua vise nu sunt niciodata la fel..

Intr-un vis cu o plaja intinsa, intinsa..

Si apa de-un albastrul adanc

Ca-n filmele de pe Discovery

Cu oceanul pe care nu l-am vazut niciodata.

Iar de nu se poate, m-as multumi chiar si cu un cosmar

Caci cat de rau ar fi, tot te poti trezi din el

A doua zi

Sau cand iti vine..

Intalnire cu un necunoscut

Mi-am dat seama că de fapt nici nu ştiu prea bine cine era colega mea. Mi-a rămas întipărită în minte doar privirea ei. Avea o licărire ciudată în ochi , ceva tulbure , ca şi cum ar fi privit undeva departe , privirea oamenilor singuri. Era frumoasă şi se vedea că e mândră de lucrul ăsta dar privirea ei trăda şi altceva. O singurătate care m-a atras la început , pentru că şi eu eram singur. După un timp în care o observasem cu atenţie , mi-am pierdut interesul pentru ea , fiind absorbit de alte lucruri ce-mi păreau a fi atunci foarte importante.Şi iată că acum trebuia să o conduc pe acest ultim drum.
Am ajuns mai târziu şi Curtea bisericii era plină de coroane de flori purtând mesajele convenţionale: „Sincere regrete” , „Nu te vom uita niciodată” sau „Regrete eterne”. În faţa capelei o tânără care semana izbitor cu Ana plângea în hohote şi urla: „Lăsaţi-mă s-o văd!”, dar o femeie cu nas acvilin şi o privire hotărâtă o ţinea să nu intre. M-am gândit că fata era sora ei. Am intrat în capelă şi m-am aşezat undeva în fund. Toţi colegii mei stăteau cu capul plecat şi mâinile împreunate. Le era teamă să priveasca spre moartă , ca şi cum şi-ar fi făcut dinainte un semn tacit. Eu am privit-o: era îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă şi avea mâinile împreunate , după obicei. Erau multe flori în sicriu , semn că se perindase multă lume prin capelă înaintea noastră. Ana era tot frumoasă , dar vineţiul din obraji vestea o taină mult prea îndepărtată de inţelegerea noastră.
Am incercat să caut un răspuns pe chipul ei. L-am privit îndelung , fără să-mi fie teamă. M-am gândit la iubirea ei eşuată , la cât de mândră era şi totuşi cât de singură. Am încercat să înţeleg. Îmi tot revenea în minte privirea ei şi mi-am dat seama că mai era ceva in ochii ei dincolo de singurătate. Un fel de dispreţ şi plictiseală , ca şi cum ar fi spus: „Da , sunt singură pentru că voi , ceilalţi , nici nu existaţi pentru mine.” Poate că ăsta e motivul pentru care nu prea am vorbit , poate că instinctiv mă temeam de ea.
În spatele meu Maria a inceput să plângă. Plângea încet , cu un scâncet abia lămurit. Apoi a ieşit din capelă , după ce a lăsat florile în sicriu. Ca la un semnal , toţi colegii mei au părăsit capela , unul câte unul. Eu am rămas.
Pereţii capelei erau pictaţi cu diferite scene biblice. La intrare , alături de uşă , trona o reprezentare a patriarhului României , urmată de o întreagă pleiadă de sfinţi şi apostoli. Undeva în dreapta capelei era reprezentat Hristos. Mi-am fixat privirea asupra lui pentru câteva momente. Era un Hristos naiv , cu o privire de copil credul , un Iisus ce parcă avea ochii umezi în felul în care ni se umezesc ochii când mama noastră suferă , fără să înţelegem nimic din motivele ei. Nu avea aerul de învăţat , de înţelept din icoanele clasice. Era un copil care suferea sincer , care credea sincer. Oricât aş fi vrut să-l învinuiesc în acele momente , nu doar de suferinţa de aici , din dimineaţa aceasta , ci de suferinţa omenească in general , n-am reuşit. Copilăria lui era dincolo de orice reproş. Aş fi vrut să cred la fel de sincer ca el , poate că atunci n-aş mai fi simţit nevoia să acuz pe nimeni.
După un timp a intrat mama ei în capelă. O femeie simplă , cam de cincizeci de ani , dărâmată de suferinţă. A început să vorbeasca cu ea , s-o cheme înapoi. Vorbea ca în transă: „ Anica mea , Anica meeeea! De ce ne-ai lăsat aşa? Spune tu , mamă , de ceee? Şi pe surioara ta , voi vă iubeaţi aşa de mult! Şi eraţi bucuria noastră , când vedeam cât vă iubeaţi. Şi acum tu te-ai dus...” O strângea de mână şi plângea încontinuu.
Apoi a intrat şi tatăl ei. Era mult mai tăcut , doar privea spre sicriu cu o durere mută. Lacrimile îi siroiau pe obraji şi se opreau în barbă. A intrat apoi în capelă un bărbat scund şi cu nasul ascuţit , cu o mustăcioară atent îngrijită. Nasul şi mustaţa sa arătau atât de ridicol împreună, încât păreau una din acele măşti care se pun pe faţă la diverse bâlciuri. Mustăciosul a evitat tot timpul să privească spre moartă şi a preferat să examineze atent pereţii cu aerul unui turist neavizat aflat în vizită la o expoziţie de artă , a cărui privire fuge de la un tablou la altul fără a se putea fixa prea mult asupra unuia anume. Când s-a plictisit de examinat pereţii , a început să privească în jos , ca şi cum şi-ar fi făcut calculul kilogramelor de legume pe care trebuie să le cumpere din piaţă după tristul eveniment şi şi-ar fi imaginat felurile diferite ce urmau a fi gătite din acestea.
I-am aruncat o ultimă privire Anei şi am ieşit. Colegii mei mă aşteptau la o scară şi fumau. Vorbeau diverse lucruri mărunte , dar am simţit ca toţi vroiau doar să nu se mai gândească la ea. La un moment dat o bătrână a intrat în vorbă cu noi. Venea dinspre biserică şi a început să ne vorbească de Dumnezeu. Fusese profesoară de religie. I-am povestit de colega noastra care s-a sinucis şi s-a întristat. Ne-a zis că aşa ceva nu se poate intampla decât într-o casă în care nu este Dumnezeu. La plecare s-a închinat şi ne-a dăruit fiecăruia câte o icoană cu Maica Domnului.
Am revenit în curtea bisericii. Tocmai aduseseră sicriul.În ciuda obiceiului , preotul i-a ţinut slujba Anei. Curtea era înţesată de oameni şi strada se blocase din cauza mulţimii. Un cameraman era suit pe gardul bisericii şi încerca să obţină un prim-plan. Un tânăr indignat a început să strige la el: „ Dă-te jos de acolo , mă nesimţitule! Măcar atâta ruşine să aveţi! Nu mai filma!”.Însă datoria lui era să transmită mai departe, nu să înţeleagă sau să-i pese de ce avea loc aici. Părea să fie una cu camera imensă pe care o ţinea in mână.
Preotul a început să vorbească repede , cu o voce subţire care nu avea nimic din tonul solemn la care mă aşteptam. Predica lui se vroia un avertisment pentru alţi tineri care s-ar fi gândit să urmeze calea Anei.
„Avem durere în suflet , dar aceasta e şi o avertizare: nimeni nu poate hotărî singur să-şi încheie viaţa. Viaţa e un dar plin de bucurie , un dar de la Dumnezeu... Pentru că nu Dumnezeu se desparte de noi , ci noi ne despărţim de El prin acţiunile noastre...” A început apoi să vorbească de orgoliul oamenilor şi cum acesta îi desparte de Dumnezeu.
În curte , un bărbat chel de vreo patruzeci-cincizeci de ani , îmbrăcat sărăcăcios şi cu o mustaţă stufoasă privea spre sicriu cu o expresie de durere profundă. A început să plângă şi chipul său s-a brăzdat cu riduri adânci , cum au toţi cei care au muncit o viaţă pământul.
Iritat de glasul preotului , un copil a început să scâncească în braţele mamei lui. În stradă , două bătrâne stăteau de vorbă:
-Dacă era bolnavă , era altceva! remarcă prima.
-Da , dacă era bolnavă , murea mai incet! îi răspunse cealaltă după câteva momente de reflecţie.
După încheierea slujbei un microbuz ne-a dus la cimitir , unul nou construit la marginea oraşului. Am ajuns înaintea maşinii mortuare şi ne-am aşezat pe o lespede albă. Câţiva colegi stăteau în picioare şi fumau intens. A început o discuţie aprinsă despre costul unui loc de veci şi despre câte tipuri de astfel de locuri există. După un timp a început să se strângă lumea în jurul mormântului.
Era încă linişte , iar sicriul nu sosise. Un câine negru stătea tolănit pe un mormânt vecin , în mijlocul mulţimii. Căsca şi avea o privire foarte blândă. Un bărbat bărbos , cu o burtă proeminentă se uita foarte curios la el , vrând poate să uite pentru câteve clipe unde se afla.
A început să picure uşor. Mirosea a primăvară. În cimitir domnea o linişte care te îmbia la somn. Apoi liniştea a fost curmată brusc de sosirea sicriului. Mama Anei stătea agăţată de el şi urla , o chema cu disperare înapoi. Câţiva bărbaţi au adus sicriul aproape de groapă şi au început să-l lege. Lângă lespede un bărbat tânăr plângea cu sughiţuri. Avea un lanţ gros de aur la gât. Sunt oameni care nici în cele mai triste momente ale vieţii nu se despart de ceea ce ei cred a fi simbolurile puterii şi virilităţii lor. După ce sicriul a fost îngropat, picăturile de ploaie s-au oprit.
-I-a părut rău , săraca. Să ştii că i-a părut rău! , a strigat o bătrână de undeva din mulţime.

Despre iubire, pitici şi alţi demoni

“Suntem o mare contradicţie. Viaţa e ca paşii unui om mergând pe plajă , aproape de apa mării , paşii săpaţi adânc în nisipul fierbinte , care cu atingerea fiecărui mic val sunt din ce în ce mai vagi , mai estompaţi… se pierd în nemărginire şi alţii sunt săpaţi simultan , căci noi ne urmăm drumul. Suntem prizonierii memoriei noastre , fiecare bucăţică de amintire ne creează din nou , ne modelează. Suntem compuşi din toate aceste bucăţi de timp orânduite alandala în mintea noastră. Când vrem să nu mai iubim , să nu mai simţim , să nu mai suferim , trebuie doar să uităm… să creăm noi fărâme de timp… Şi totuşi eu nu vreau să uit , nu pot… ar fi ca o…”

Marius fu întrerupt din reveria sa de un strigăt puternic. Îi luă câteva clipe să se dezmeticească. Autorul strigătului era un pitic între două vârste , neras şi în stare vădită de beţie , care stătea rezemat de zidul unei clădiri impozante. Avea pantalonii desfăcuţi şi tot trăgea de curea ca să şi-i ridice. Piticul privea în partea cealaltă a străzii , unde două femei opriseră cu un căruţ în dreptul unui magazin de chilipiruri. În căruţ era un copil dolofan cu un chipiu albastru tras prea tare pe ochi , care scâncea încet. Femeia mai tânără avea un biberon în mână şi încerca să-i dea să bea , dar copilul părea să aibă alte planuri şi îi dădea peste mână.

“Nu-l forţaaa!” striga piticul , suficient de puternic încât să întoarcă capul spre el câţiva trecători curioşi. Femeile păreau să-l ignore , dar piticul nu se dădea bătut.

„Nu-l forţaaa!” strigă din nou.

Poate că şi Marius ar fi văzut întreg ridicolul situaţiei dacă nu ar fi fost prea tulburat de gândurile sale de mai devreme. Era în una din acele zile în care era contemplativ. Totuşi încerca să se concentreze. Văzând că Marius îi acordă atenţie , piticul veni spre el.

“De ce-l forţează pe ăla?” strigă el spre Marius , cu un ton de reproş care parcă îl viza şi pe el. Era clar că băutura îl înfierbântase bine. Marius nu-i răspunse nimic. Îl privea cu o mină tristă. Piticul s-a întors spre femei şi a strigat din nou. Indignate de insistenţa lui , acestea au pornit-o din loc. El a rămas mai departe rezemat de zid. A ridicat sticla de bere de jos şi a mai luat o înghiţitură. Mania din ochii lui nu se stinsese de tot , dar părea că s-a mai domolit. Acum privea undeva departe şi părea mai degrabă deznădăjduit , ca un copil căruia i s-a promis o jucărie frumoasă , pe care n-a mai primit-o.

Marius se gândi la bărbatul ăsta în corp de copil , care era atât de furios pe cei din jur şi atât de trist în acelaşi timp,întrebându-se ce anume îl forţa pe el , cu ce fusese îmbuibat fără voia lui: sărăcie , mizerie , dispreţul celorlalţi, sentimentul că nu există in ochii lor? Gândul îi zbură apoi la Silvia şi deodată se încruntă.

I-am spus că nu vreau să-l mai văd. I-am spus că tot ce a crezut el a fost o minciună. "Da , poate că te-am iubit odată, atunci. Dar acum mă plictiseşti. Nu mai suport tăcerile tale, felul în care îmi zâmbeşti… aşa superior… crezi că ştii cum sunt eu… nu ştii nimic! " Îl priveam cu toată fiinţa mea încordată, ca o felină pregătită de atac la fiecare vorbă, la fiecare gest schiţat. Îl simţeam că e neliniştit , încă derutat deşi avea pe buze acelaşi zâmbet, zâmbetul lui atât de implacabil şi cu acea nuanţă de uşoară ironie şi detaşare. Simţeam că suferă şi nu-i puteam dori decât să sufere mai mult.
"Ştii că nu simţi asta… " a spus într-un final.
"Dar ce simt atunci?" l-am repezit.
"Încerci să fugi de ce simţi… " mi-a zis cu acelaşi calm sâcâitor. Eram furioasă. Îl iubeam sau nu, încercam să fug sau nu-mi mai păsa… ştiu doar că în momentul ăla eram doar furia mea, cuprinzându-mi în ritm ameţitor întreaga fiinţă. Şi da, îl uram! Îl uram pentru liniştea lui, pentru ideile lui atât de frumoase şi morale, pentru că mă analiza cu atâta stăruinţă şi răbdare… fiindcă el credea sincer că mă poate schimba, pentru că vroia asta… Nu-mi mai amintesc ce i-am spus, dar ştiu că m-am bucurat atât de mult că măcar cuvintele mele vulgare au putut şterge pentru o clipă seninătatea de pe chipul lui, şi l-am văzut cum tresare, i-au tremurat uşor buzele. Am jubilat simţind ca victoria era a mea.
Am ieşit trântind uşa cu zgomot şi nu m-am uitat înapoi. Auzeam doar zgomotul sâcâitor al tocurilor pe asfalt. Mintea îmi era complet goală. Furia îmi trecuse şi totuşi ceva mă apăsa. Am ieşit de pe strada lui şi m-am îndreptat spre Bulevard. Mulţimea m-a învăluit.

În cameră e semiîntuneric , doar lampa de pe noptieră luminează slab. Marius o urmăreşte pe Silvia îndepărtându-se cu mersul ei hotărât, aproape soldăţesc. Fereastra e deschisă şi încă poate discerne tic-tocul pantofilor, din ce în ce mai estompat, mai vag. După un timp se smulge din amorţeală şi îşi aprinde o ţigară. Trage un fum , apoi încă unul şi o aruncă. Porneşte încet spre uşă dar apoi se opreşte şovăitor. Pare a fi prins într-un gând. Se duce apoi la uşă şi o închide , răsucind cheia de două ori. Rămâne în picioare câteva momente, apoi se îndreaptă spre noptieră. Ridică “Jurnalul” lui Tolstoi , o deschide la întâmplare şi se aşează pe pat. Filele sunt albe, immaculate, iar scrisul e negru cu caractere mari. Între fiecare paragraf sunt spaţii mari albe, în genul cărţilor pe care editorii vor să le scoată cu mai multe pagini decât e necesar spre a le mări preţul. Marius pare concentrat.

Deodată o mica pată cât un varf de unghie, o pată gri, un minuscul cerculeţ răsare între două paragrafe , ameninţând acest Yin-Yang al foii de hârtie. Pare că fluidizează câteva litere şi le contopeşte uşor… apoi o nouă pată, şi încă una… un triunghi dezordonat şi fără vreo aparentă logică.
Marius închide cartea şi oftează dureros.